Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.
O persoană fizică ce a încheiat cu o bancă mai multe contracte de credit în scopul refinanţării altor credite dobândite de la o altă bancă şi al obţinerii de împrumuturi în vederea dobândirii de imobile pe care, apoi, le-a închiriat nu intră în categoria consumatorilor protejaţi de Directiva nr. 93/13/CEE şi de Legea nr. 193/2000.
”În concret, în raport de circumstanţele cauzei, respectiv de modul în care a fost formulată şi precizată cererea de chemare în judecată, trebuie lămurit dacă recurenţii împrumutaţi care au încheiat un număr de şapte contracte de credit cu intimata SC C România SA (preluată prin absorbţie de Banca X SA) în perioada august 2007 – decembrie 2008, având ca obiect fie acoperirea de cheltuieli personale curente (exemplu: contractul de credit nr. 0135697/17.12.2007), fie dobândirea în patrimoniu a unui imobil (exemplu: contractul de credit nr. 0146258/25.03.2008), fie refinanţarea în CHF a altor convenţii de credit (cum este cea cu nr. 00114398/2.08.2007 prin care s-au refinanţat cinci contracte de credit încheiate cu altă instituţie bancară) pot fi calificaţi drept ,,consumatori” în sensul Directivei menţionate.
De observat că suma totală împrumutată de la intimată este de 1.624.570 CHF, că recurenţii plăteau cumulat ratele lunare aferente convenţiilor de credit, că s-au adresat băncii la data de 15.09.2010 pentru recalculare anuităţi convenţii de credit, contestate în dosar, cu motivarea că şi-au pierdut o parte semnificativă din veniturile curente realizate din închirierea apartamentelor pe care le deţin din cauza situaţiei economice generale şi că, prin chiar cererea de recurs, aceştia au făcut referire la faptul că au închiriat imobilele, cumpărate cu banii împrumutaţi, pentru a reuşi să achite costurile creditelor acordate.
Potrivit art. 2 lit. ,,b” din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin ,,consumator” se înţelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidenţa prezentei directive, acţionează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rep., „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.
Art. 4 din Directivă prevede la alin. (1) următoarele: ,,caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde”, iar la alin. (2) că ,,aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Prin urmare, instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei Directive are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept ,,consumator” în sensul directivei menţionate, iar, pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau serviciu (a se vedea Hotărârea Horaţiu Ovidiu Costea, în cauza C-110/14 ).
Inegalitatea economică, tehnică şi juridică între cei doi contractanţi este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii privind protecţia consumatorului, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior încheierii contractului, prin nişte norme care contrabalansează raportul de putere, acţionând în favoarea consumatorului. În acelaşi timp, mai trebuie avută în vedere competenţa instanţelor de a aprecia asupra calităţii de ,,profesionist”, în înţelesul întregii legislaţii, şi asupra noţiunii de ,,consumator” (clientul insignifiant sau partea slabă în contract).
Având în vedere toate aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că reclamanţii din prezenta cauză se situează în afara sferei de protecţie desemnată de Directiva nr. 93/13. Scopul precis al încheierii contractelor de credit pe care aceştia le contestă l-a reprezentat în principal refinanţarea altor credite dobândite de la o altă bancă, la rubrica „destinaţie credit” din convenţia nr. 0114358/2.08.2007 consemnându-se ,,acoperire cheltuieli personale curente”, dar şi faptul că prin aceasta se produce o refinanţare a altui credit (în fapt fiind vorba de acoperirea a nu mai puţin de alte cinci credite obţinute de la altă instituţie bancară), iar din alte contracte a reieşit că aceştia au solicitat obţinerea de împrumuturi în vederea dobândirii de imobile. Mai mult, la momentul încheierii contractelor de credit cu intimata, recurenţii s-au obligat ca în cazul în care ar fi vândut oricare din imobilele ipotecate în favoarea SC C. România SA (ceea ce implică în mod necesar şi dreptul reclamanţilor de a dispune de respectivele imobile la momentul încheierii contactelor de ipotecă) să efectueze rambursări parţiale anticipate proporţionale cu soldul creditelor acordate prin contractele contestate în speţă. Aşadar, reclamanţii au dobândit în proprietate, cu ajutorul contractării creditelor de la bănci, mai multe apartamente pe care apoi le-au constituit drept garanţii imobiliare în favoarea intimatei. Respectivele imobile ipotecate erau închiriate de reclamanţi, aşa cum se arată în actele adiţionale la convenţiile de credit, iar prin adresa înaintată băncii la data de 15.09.2010 recurenţii fac trimitere expresă la faptul că veniturile lor curente decurg din închirierea de imobile.
Schimbările generate de situaţia economică nefavorabilă şi de creşterea valorii francului elveţian i-a determinat pe recurenţi să regândească strategia închirierii de imobile, cum rezultă din cele precizate în scris de apărătorul lor în faţa primei instanţe, atunci când a susţinut că schimbările intervenite în mod neaşteptat au determinat pentru reclamanţi o modificare importantă a condiţiilor avute în vedere de aceştia la momentul contractării creditelor, iar coroborată situaţia de fapt expusă mai sus cu împrejurarea că ceea ce închiriau reclamanţii erau tocmai imobilele cumpărate cu banii împrumutaţi de la bancă, permite instanţei să concluzioneze (în spiritul şi cu respectarea Directivei nr. 93/13, ca în cauza C-110/14) că recurenţii au încheiat contractele de credit contestate în scopuri care se subscriu preocupărilor lor de afaceri.
Închirierea de imobile în mod organizat de către reclamanţi, cu scopul de a obţine în mod constant venituri din care să îşi acopere inclusiv ratele datorate la bănci, şi faptul deţinerii de cunoștințe de specialitate în domeniul imobiliar (reclamanta B. figurând ca asociat unic în SC R. SRL cu domeniu principal de activitate: Agenţii imobiliare (cod: 7031) desemnează circumstanţele în care s-au încheiat contractele de credit contestate în dosar. Aspectele semnalate subliniază în acelaşi timp justeţea raţionamentului instanţelor de judecată care au demonstrat că reclamanţii nu fac parte din categoria consumatorilor protejaţi de dreptul comunitar şi de cel naţional. ”(ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 441 din 2 martie 2016, www.scj.ro)
Cuvinte cheie: Directiva 93/13/CEE > Legea nr > Legea nr. 193/2000 > protectia consumatorilor
