Administrarea probatoriului în fața unui judecător și pronunțarea sentinței penale de către un alt judecător. Consecințe

18 octombrie 2017 Drept Penal Jurisprudenta

”Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, regula nemijlocirii constituie o garanție importantă a garanției echității în procesul penal și ea este înțeleasă ca fiind acea regulă în temeiul căreia într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor. Această regulă nu are un caracter absolut, permițând derogări ori de câte ori împrejurări excepționale, cu caracter administrativ sau procedural, fac imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. Atunci când astfel de împrejurări există, pentru a păstra echitatea de ansamblu a procedurii este necesar ca judecătorul/judecătorii care formează noul complet să înțeleagă în mod corespunzător probele și argumentele părților. Acest lucru se poate realiza fie prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor (numai în cazul în care credibilitatea martorilor nu este pusă la îndoială) sau când se contestă credibilitatea martorilor – prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format.

Prin urmare, în viziunea Curții EDO – readministrarea tuturor probelor anterior administrate în cauză nu este impusă de art. 6 al Convenției, completul de judecată în noua sa compunere urmând să determine dacă există o contestare argumentată a credibilității declarațiilor administrate anterior și aflate la dosarul cauzei, caz în care, pentru a asigura posibilitatea completului de a cunoaște și înțelege probele și argumentele părților, se poate proceda fie la repunerea în discuție a respectivelor argumente, fie la reaudierea inculpatului și a martorilor importanți. În stabilirea modului optim de a se proceda se va avea în vedere atât dacă, la administrarea anterioară a probei, acuzatul a fost asistat de avocat, dacă a avut posibilitatea exercitării depline a dreptului la apărare, prin adresarea de întrebări martorului, confruntarea cu acesta, contestarea credibilității sale, etc., cât și dacă acuzatul poate justifica motivat cererea sa de readministrare a probei.

În jurisprudența Curții EDO nu au fost puse pe același palier situațiile în care compunerea completului de judecată este colegială și cea în care completul este unic, în acest ultim caz modificarea compunerii completului după administrarea tuturor probelor sau a acelor esențiale în soluționarea cauzei fiind de natură a aduce o serioasă atingere principiului nemijlocirii și valorilor de echitate procedurală și impunând readministrarea acestor probe în situația contestării lor.

Optica legiuitorului național este în sensul că neadministrarea probelor (chiar a tuturor probelor, nu doar a celor esențiale în justa soluționare a cauzei) în fața acelorași judecători cu cei care sunt chemați a pronunța soluția în cauză nu ar genera un viciu din perspectiva echității procesuale, fiind doar necesar ca dezbaterile să se desfășoare în fața acestor judecători. Analizând standardul național în materie, se observă că acesta oferă o protecție mai redusă acuzatului în procesul penal, fiind mai scăzut față de cel impus de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 al Convenției. Din acest motiv instanțelor naționale le revine sarcina aplicării judicioase a standardului convențional, mai ridicat.

Citeste mai mult  Suportarea cheltuielilor de spitalizare de către victima unui accident rutier

Conform dispozițiilor art. 351 alin. 1 Codul de procedură penală „judecata cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu”. Încălcarea acestor prevederi atrage nulitatea relativă prevăzută de art. 282 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanța de control judiciar urmând a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv cele a interesului și a vătămării care nu poate fi remediată în alt mod.

Chiar dacă în cauza Beraru contra României, Curtea EDO arată explicit că „există posibilitatea ca o instanță superioară să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță”, iar în această cauză și în cauza Cutean contra României a fost sancționată nu atât încălcarea de primă instanță a principiului nemijlocirii, cât mai ales faptul că în calea de atac nu au fost remediate deficiențele constatate, instanța de control judiciar apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere faptul că la instanța de fond inculpatul nu a avut posibilitatea de a contesta calitatea martorilor audiați și de a solicita reaudierea în mod nemijlocit atât a sa, cât și a persoanei vătămate. Simpla prezență a inculpatului la termenul de judecată sau asistarea sa de către un apărător ales nu anulează obligația instanței de judecată de a pune în discuția părților orice situație de fapt sau problemă de drept ivită de-a lungul derulării procesului penal (inclusiv cea privind modificarea componenței completului de judecată).

Este adevărat că ar fi existat posibilitatea ca prima instanță să dorească soluționarea cu celeritate a cauzei, în condițiile în care procesul era pe rol de doi ani, însă celeritatea nu poate afecta unul din drepturile importante ale persoanei, respectiv dreptul la apărare.

Prin modalitatea de a finaliza cercetarea judecătorească, instanța de fond nu i-a oferit inculpatului apelant ocazia potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util dreptul lui de apărare (Vaturi împotriva Franței- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franței- Hotărârea din 18 mai 2004 și Kostovski împotriva Olandei- Hotărârea din 20 noiembrie 1989), restrângând într-un mod incompatibil cu garanțiile oferite de art. 6 din CEDO dreptul la apărare al acestuia ( A.M. împotriva Italiei-Hotărârea din 1997 și Saidi împotriva Franței- Hotărârea din 20 septembrie 1993).

Citeste mai mult  ICCJ. Nedepunerea de către avocat a declarațiilor de venit. Consecințe

Garanția unui proces echitabil se compune dintr-o serie drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanță imparțială și independentă, judecata publică și nemijlocită sau termenul rezonabil de desfășurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunțarea (ex. în ceea ce privește publicitatea procedurii – așa cum s-a reținut în cauza Albert și Le Compte contra Belgiei), însă în schimb, altele formulează însăși esența noțiunii de „proces echitabil”, aceasta neexistând în absența lor. Astfel este cerința privind o instanță imparțială și independentă la care nu se poate renunța. Importanța deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăși renunțarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiții, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Din analiza hotărârilor Deweer contra Belgia, Neumeister contra Austria, Le Compte, Van Leuven și De Meyere, Albert și Le Compte contra Belgia, Colloza contra Italiei se constată că două sunt cerințele pe care Curtea EDO le consideră necesare pentru ca o astfel de renunțare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voință – în sensul de a nu fi fost exercitată nicio constrângere asupra beneficiarului dreptului -, iar cea de-a doua – lipsa echivocului. Potrivit jurisprudenței stabilite de CEDO, renunțarea la un drept garantat de Convenție trebuie stabilită într-o manieră neechivocă, această condiție interesând cauza de față. Inculpatul nu a renunțat la dreptul său de a solicita readministrarea mijloacelor de probă administrate în fața primului judecător – care a omis să pună în discuția părților situația apărută ca urmare a modificării compunerii completului de judecată -, în acest sens fiind și poziția lui din fața instanței de control judiciar, când a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea nemijlocită a mijloacelor de probă în fața judecătorului fondului.

Citeste mai mult  Măsurile preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune sunt neconstituționale

Prima instanță trebuia să judece cauza potrivit procedurii de drept comun, cu parcurgerea tuturor etapelor judecății în primă instanță și cu respectarea tuturor principiilor specifice acestei faze procesuale consacrate de art. 351 din Codul de procedură penală (oralitate, nemijlocire și contradictorialitate). Aceste principii care guvernează faza de judecată își găsesc aplicarea în reglementarea judecății cauzei în primă instanță, dar și în fața instanței de control judiciar.

Modalitatea în care a procedat prima instanță (administrarea probatoriului în fața unui judecător și pronunțarea hotărârii de către un alt judecător – cu excepția audierii unui martor neesențial pentru judecarea cauzei) nu poate echivala cu o soluționare efectivă a cauzei, judecata având un caracter pur formal, care nu corespunde exigențelor regulilor de bază ale procesului penal, astfel că se impune rejudecarea cauzei de către prima instanță. Totodată, în condițiile în care legea procesual penală prevede două grade de jurisdicție, este necesar ca judecata să parcurgă toate etapele procesuale, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicție, prin soluționarea cauzei direct de instanța de apel, după readministrarea nemijlocită a probelor în apel.

Instanța de apel nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanță, deoarece o astfel de soluție ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicție, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpatului, pentru care legislația procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicție.

Neregularitatea constatată de instanța de control judiciar nu se regăsește printre cele prevăzute de art. 281 din Codul de procedură penală care conform dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală permit trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Cu toate acestea, în condițiile în care procesul derulat în fața primei instanțe nu a respectat principiile prevăzute de art. 351 din Codul de procedură penală, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicție prin judecarea cauzei de instanța de apel, după readministrarea nemijlocită a probelor, se impune desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei la prima instanță, în vederea soluționării fondului cauzei cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale conferite părților de Codul de procedură penală.” (Extras din considerentele Deciziei penale nr. 1176 din 25 septembrie 2017 a Curții de Apel Cluj, www.rolii. ro)

Cuvinte cheie: > > > > > > > >