Extras din considerentele sentinței nr. 5147/2018 a Judecătoriei Sectorului 2 București:
”Potrivit art. 1357 C.civ.: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
De asemenea, se mai reţine că potrivit art. 1353 C.civ.: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa reţine că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor acestei răspunderi, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia acestora, împrejurare care ar justifica dreptul persoanelor păgubite de a obţine de la plata despăgubirilor.
În cauză, pârâta şi-au exercitat un drept, respectiv acela de a formula plângerea penală pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte violenţe. Or, în această situaţie, singura ipoteză în care s-ar putea reţine în sarcina pârâtei săvârşirea unei fapte ilicite este aceea în care s-ar dovedi că şi-a exercitat abuziv dreptul de a formula plângerea penală, astfel cum rezultă din prevederile art. 1353 C.civ. anterior citate.
Referitor la abuzul de drept art. 15 C.civ. dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe.”
Or, în cauză nu s-a făcut dovada că pârâta şi-au exercitat dreptul pentru a-l vătăma sau păgubi pe reclamant sau într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe. Plângerea penală formulată a fost determinată de violenţele exercitate de reclamant asupra pârâtei şi nu s-a făcut dovada că pârâta, în deplină cunoştinţă de cauză, a formulat plângerea în scop şicanator.
Simpla împrejurare că aceasta şi-a retras plângerea nu constituie o dovada în acest sens. Mai mult, raportat la probele administrate în cauză, instanţa constată că există o prezumţie puternică în sensul că fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, reclamant în cauză, a fost săvârşită de acesta cu vinovăţie, în condiţiile în care în cursul urmăririi penale au fost audiaţi martori care au confirmat violenţele exercitate de inculpat asupra părţii vătămate, violenţe care au necesitat, potrivit raportului de expertiză medico legală nr ., 8-9 zile de îngrijiri medicale.
În cauza de faţă, reclamantul nu a probat o situaţie de fapt contrară celei reţinute prin rechizitoriu, iar retragerea plângerii în sine nu constituie o dovadă a faptului că reclamantul nu a săvârşit acea faptă ilicită, determinând pârâta să formuleze o plângere penală.
Prin urmare, faţă de considerentele arătate, se constată că în niciun caz nu s-ar putea reţine în sarcina pârâtei faptul că şi-a exercitat abuziv dreptul menţionat.
Împrejurarea că formularea acestei plângeri a creat anumite neplăceri reclamantului, aspect ce nu poate fi negat, nu determină concluzia că pârâta a săvârşit o faptă ilicită. Prejudiciul suferit este determinat de însăşi atitudinea reclamantului care a săvârşit fapta ilicită reţinută prin rechizitoriu.
Faptul că părţile au avut relații intime şi că între acestea există, în prezent, o stare conflictuală sunt nerelevante în condiţiile în care reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune prin care solicită despăgubiri exclusiv pentru declanşarea de către pârâtă a procesului penal menţionat.
Prin urmare, având în vedere aceste considerente, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, acţiunea fiind vădit neîntemeiată, la fel ca şi cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Mai mult, dacă în sarcina pârâtei nu s-ar fi putea reţine că şi-a exercitat abuziv un drept, nu aceeaşi concluzie este valabilă în cazul reclamantului. Acesta a formulat o acţiune vădit netemeinică, pornind de la simpla împrejurare că pârâta şi-a retras plângerea penală formulată împotriva acestuia, fără a proba o situaţie de fapt contrară celei care a determinat formularea acestei plângeri. Acţiunea ca atare, vădit neîntemeiată, dar şi relaţiile conflictuale existente între părţi, determină instanţa să constate reaua-credinţă a reclamantului şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a C.pr.civ., astfel încât va aplica reclamantului o amendă judiciară în cuantum de 500 lei.” (Judecătoria Sectorului 2 București, Sentinţa civilă nr. 5147/18.05.2018, definitivă, în Buletinul Jurisprudenţei Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – anul 2018, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: abuz de drept > amenda judiciara > raspundere civila delictuala
