Analiză comparativă între infracțiunea de mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului

***Autor: consilier juridic Florian Darius, Inspectoratul de Poliție Județean Mureș***

Rezumat: Într-un mod similar altor legislații europene, precum cea spaniolă, franceză sau italiană, legiuitorul român a păstrat în Codurile penale adoptate în perioada modernă, incriminarea unei categorii distincte de infracțiuni, menite să apere activitatea de înfăptuire a justiției.

Din această categorie fac parte și cele două infracțiuni care fac obiectul articolului redactat, respectiv favorizarea făptuitorului, prevăzută la art. 269 Codul penal, și infracțiunea de mărturie mincinoasă, pe care o regăsim în cuprinsului art. 273 din același cod.

Deși în prezent problema de drept constând în presupusa confuzie dintre cele două infracțiuni, adesea întâlnită în practică, pare să fi fost tranșată cu ajutorul deciziei nr. 1/2019 pronunțată de către instanța supremă la începutul anului precedent în examinarea unui recurs în interesul legii, comparația între cele două infracțiuni rămâne un subiect interesant, demn de abordat din perspectiva unei analize comparative obiective a două dintre cele mai des întâlnite în practică infracțiuni contra înfăptuirii justiției. Instanța supremă a statuat, prin Decizia nr. 1/2019 că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Abordarea în cadrul articolului se face treptat, începând cu obiectul infracțiunii, continuând cu subiecții, ajungând la o analiză complexă a laturii obiective a celor două infracțiuni și conchizând cu descrierea concursului de calificări, analizând și din perspectiva pronunțării deciziei instanței supreme cu privire la îndeplinirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Cuvinte cheie: infracțiune, înfăptuirea justiției, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă, concurs de calificări.

Într-un mod similar altor legislații europene (spaniolă[1], italiană[2] sau franceză[3]) legiuitorul român a păstrat în Codurile penale adoptate în perioada modernă, incriminarea unei categorii distincte de infracțiuni, menite să apere activitatea de înfăptuire a justiției.

Din această categorie fac parte și cele două infracțiuni care fac obiectul prezentei analize, respectiv favorizarea făptuitorului, prevăzută la art. 269 Codul penal, și infracțiunea de mărturie mincinoasă, pe care o regăsim în cuprinsului art. 273 din același cod.

Deși în prezent problema de drept constând în presupusa confuzie dintre cele două infracțiuni, adesea întâlnită în practică, pare să fi fost tranșată cu ajutorul deciziei nr. 1/2019 pronunțată de către instanța supremă la începutul anului precedent în examinarea unui recurs în interesul legii, comparația între cele două infracțiuni rămâne un subiect interesant, demn de abordat din perspectiva unei analize comparative obiective a două dintre cele mai des întâlnite în practică infracțiuni contra înfăptuirii justiției. Pentru început, reamintim că instanța supremă a statuat, prin Decizia nr. 1/2019 că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal[4].

Obiectul juridic generic al tuturor infracțiunilor contra înfăptuirii justiției îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu garantarea legalității, independenței, imparțialității și fermității în procesul de înfăptuire a actului de justiție. În ceea ce privește infracțiunea de mărturie mincinoasă, aceasta are și un obiect juridic special, constând în activitatea de înfăptuire a justiției sub aspectul administrării mijloacelor de probă în vederea stabilirii adevărului juridic, ceea ce presupune o participare corectă și loială la acest proces a celor care au informații ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăției sau nevinovăției unei persoane. În ceea ce privește celelalte infracțiuni din acest titlu al Codului penal, spre exemplu, în cazul infracțiunii de nedenunțare, obiectul juridic special este reprezentat de valoarea socială cu privire la sesizarea organelor judiciare, iar în cazul infracțiunii de evadare, obiectul juridic îl formează relațiile sociale cu privire la înfăptuirea justiției sub aspectul autorității actelor judiciare și al respectării de către persoanele supuse unor măsuri de reținere sau deținere a dispozițiilor organelor judiciare. Cu privire la favorizarea făptuitorului, am putea spune că obiectul juridic special al acestei infracțiuni constă în valoarea socială privind activitatea de înfăptuire a justiției în mod corect, neperturbat, neîmpiedicat și neîngreunat, în vederea soluționării în mod legal și temeinic a cauzelor penale.

Obiectul juridic special al celor două infracțiuni a fost definit și de instanța de control constituțional[5] ca fiind „reprezentat de activitatea de înfăptuire a justiției sub aspectul administrării mijloacelor de probă, în vederea stabilirii adevărului juridic, ceea ce presupune o participare corectă și loială la acest proces a celor care au informații ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăției sau nevinovăției unei persoane în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar în cazul infracțiunii de favorizare a făptuitorului[6] de relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, pentru a căror rezolvare nestingherită făptuitorii nu trebuie să fie ajutați să se sustragă raportului juridic penal sau raportului juridic de executare a pedepsei sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracțiunii“.

Citeste mai mult Favorizarea făptuitorului de către avocat

În continuare, făcând referire la subiecții infracțiunii, spre deosebire de mărturia mincinoasă, în cazul căreia este necesară o calitate specială a subiectului activ (în general de martor, însă în cazul variantei agravate și calitatea de investigator sub acoperire, expert sau interpret poate fi circumscrisă noțiunii de subiect activ) norma penală ce incriminează favorizarea făptuitorului nu cere o condiție specială, astfel încât orice persoană fizică sau juridică ce îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal poate fi subiect active al infracțiunii, cu excepția celui care a săvârșit infracțiunea sau a participat la săvârșirea infracțiunii la care se referă favorizarea, autofavorizarea nefiind incriminată.

Elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă se materializează prin acțiune, constând în manifestarea subiectului activ de a face afirmații mincinoase, sau prin omisiune, constând în atitudinea acestuia de a nu spune tot ceea ce știe.[7]

Pentru ca acțiunea de a face afirmații mincinoase sau ca omisiunea de a spune tot ce știe să constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite cumulative anumite condiții, având caracterul de cerințe esențiale: afirmația mincinoasă sau omisiunea de a spune ceea ce știe să privească „fapte sau împrejurări esențiale”.

Doctrinar[8], s-a apreciat că prin expresia ”împrejurări esențiale” se înțeleg atât faptele principale ale cauzei, cât și circumstanțele în care au loc acestea, precum și alte date de natură a servi la soluționarea cauzei, caracterul essential al împrejurărilor determinându-se în funcție de obiectul probei. Din punct de vedere al existenței infracțiunii, nu interesează scopul sau mobilul faptei, statuându-se[9] că atunci când sunt cunoscute vor fi avute în vedere cu ocazia individualizării răspunderii penale.

Elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 269 alin. 1 din Codul penal constă în ajutorul dat unui făptuitor prin acțiune (comisiune) sau inacțiune (omisiune).

S-a consacrat în literatura de specialitate[10] și jurisprudențial că ajutorul trebuie să fie cert, efectiv, să aibă aptitudinea de a realiza împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor, cerința esențială explicită cu privire la elementul material fiind reprezentată de scopul în care este dat ajutorul, respectiv împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Pentru existența faptei de favorizare nu prezintă relevanță dacă cel favorizat este autor, complice, instigator, dacă fapta favorizată este sub formă consumată sau sub forma tentativei pedepsibile, existând elementul material al infracțiunii chiar în situația în care fapta favorizată nu constituie infracțiune, condiția esențială vizând existența unei fapte prevăzute de legea penală[11].

În raport cu criteriile de diferențiere enunțate s-a apreciat că, în ipoteza examinată, între cele două infracțiuni ar putea fi vorba de un concurs de calificări, și nu de un concurs ideal, formal.

Din examinarea normelor care incriminează cele două infracțiuni, constatăm că ceea ce le diferențiază, în ipoteza examinată, este doar calificarea subiectului activ în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă, fiind evidentă suprapunerea celorlalte elemente constitutive (obiect juridic, subiect pasiv, urmare imediată); astfel s-a reținut caracterul general al normei prevăzute de art. 273 alin. 1 din Codul penal și, în consecință, aplicarea acestor dispoziții, în mod subsidiar, atunci când nu sunt incidente alte dispoziții legale.

Prin urmare, infracțiunea de mărturie mincinoasă, atunci când afirmațiile necorespunzătoare adevărului sau omisiunea declarării sunt destinate ajutorării împiedicării sau îngreunării efectuării cercetărilor într-o cauză și tragerii la răspundere penală, are un caracter special în raport cu incriminarea prevăzută de art. 273 alin. 1 din Codul penal. Ca atare, având în vedere caracterul de incriminare subsidiar[12] al infracțiunii de favorizare a făptuitorului, ajutorul dat unui făptuitor constituie infracțiune numai atunci când faptele care o definesc nu sunt incriminate prin dispoziții speciale. Ca aspect juridic general, favorizarea făptuitorului nu poate fi calificată ca o normă generală față de orice altă incriminare din Codul penal sau din legislația specială, prin urmare, în ipoteze în care fapta comisă întrunește și elementele constitutive ale unei infracțiuni care aduce atingere altor valori sociale, de pildă, ale unei infracțiuni de serviciu sau de corupție, aceasta va fi reținută în concurs cu infracțiunea de favorizare a făptuitorului. De altfel, aceasta este opinia unanim acceptată atât în doctrină [13] [14] [15] [16], cât și majoritară în practica judiciară.

Pe cale de consecință, se poate concluziona că ne aflăm în ipoteza unui concurs de calificări, și nu a unui concurs ideal, definit de art. 38 alin. 2 din Codul penal. Ceea ce este comun concursului ideal și concursului de calificări este pluralitatea de texte legale aplicabile în privința acțiunii autorului, iar elementul care le diferențiază este existența pluralității reale de infracțiuni în cazul concursului ideal, în vreme ce în ipoteza concursului de calificări pluralitatea infracțională este doar aparentă, fiind de fapt în prezența unei infracțiuni unice.[17]

Totodată, doctrina[18] a precizat că „suntem în prezența unor calificări alternative în situația în care între conținuturile legale ale infracțiunilor susceptibile de a fi reținute există o opoziție esențială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă, iar această delimitare presupune o analiză atentă a normelor legale în concurs pentru a putea constata dacă ele se exclud sau nu.“ Printre ipotezele concursului de calificări se află și situația conflictului între o calificare generală și una specială, respectiv dacă o calificare se regăsește, ca element sau circumstanță, în structura altei calificări.

Citeste mai mult Interdicția de a părăsi țara pe durata termenului de supraveghere. Proporționalitatea măsurii

Același autor a relevat situațiile care disting concursul de calificări față de concursul ideal, astfel: dacă există o normă specială, care conține toate elementele normei generale, la care se adaugă altele, neprevăzute de aceasta, este vorba de un concurs de calificări; dacă o normă care conține elemente în plus față de cealaltă omite însă unele dintre elementele acesteia, va exista un concurs ideal de infracțiuni deoarece ambele norme trebuie să primească aplicare pentru reprimarea acțiunii ilicite sub toate aspectele ei și, din această perspectivă, s-a apreciat necesară o analiză comparativă a conținutului constitutiv al infracțiunilor de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal și favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din același cod.

De asemenea, s-a statuat[19] că declarațiile nesincere, mincinoase nu sunt acțiuni sau inacțiuni care să definească elementul material al laturii obiective a infracțiunii de favorizare a făptuitorului, ele putând constitui mijloace, acțiuni de alterare, de ascundere sau zădărnicire a urmăririi penale sau judecății, pe care le pot îngreuna sau zădărnici uneori, însă nu este de natură să caracterizeze în mod inerent elementul material al laturii obiective a infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

S-a apreciat că un alt argument pentru susținerea afirmației că voința legiuitorului a fost aceea de a sancționa doar mărturia mincinoasă, într-o asemenea ipoteză rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 120 alin. 2 lit. d din Codul de procedură penală[20], potrivit cărora martorului i se aduce la cunoștință obligația de a da declarații conform cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă și s-a făcut trimitere în sprijinul acestei abordări la doctrina recentă[21], potrivit căreia nu se poate ca prin comiterea unei acțiuni prin care se aduce atingere doar unui obiect juridic să se rețină în concurs două infracțiuni îndreptate împotriva relațiilor sociale privind înfăptuirea justiției[22].

Analizând jurisprudența la nivel comunitar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în hotărârea Serves contra Franței din 20 octombrie 1997 că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție.

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat faptul că o persoană dobândește calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii [23].

Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații – poate fi invocat de către martor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor[24].

Având în vedere că anterior pronunțării deciziei nr. 1/2019 a Î.C.C.J. existau neconcordanțe, practica neunitară a instanțelor judecătorești uneori generând confuzii, chestiunea pare să fi fost tranșată cu ajutorul acestei decizii pronunțate în examinarea unui recurs în interesul legii. Astfel, instanța supremă a statuat cu caracter definitiv și obligatoriu că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal[25].

În contextul acestor argumente menționate și analizate anterior, apreciem că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată, atunci când fapta este comisă pentru favorizarea autorului, reprezintă într-adevăr o formă specială de favorizare care însă întrunește condițiile de tipicitate numai ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

_________________________________________

[1] Codul penal spaniol, Titlul XX – art. 446 și următoarele

[2] Codul penal italian, Titlul III – art. 361 și următoarele

[3] Codul penal francez, Cap. IV – art. 434 și următoarele

[4] Decizia nr. 1/2019 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetuli de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor vizând încadrarea juridică a faptei unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată

[5] Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018 (paragraful 36).

[6] Decizia Curții Constituționale nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017 (opinie separată).

[7] A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Curs universitar, Ediția 4, Ed. C.H. Beck, București 2019

[8] O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea specială, Ediție revizuită, Casa de Editură și Presă ”Șansa” – S.R.L., București, 1992, p. 208

[9] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu și alții, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 161

[10] O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea specială, Ediție revizuită, Casa de Editură și Presă ”Șansa” – S.R.L., București, 1992, p. 217

[11] Tribunalul București, Sentința penală nr. 713 din 5 aprilie 2018

[12] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu și alții, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 188

[13] V. Dongoroz, citat supra

[14] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 321

[15] M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2014

[16] V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2014

[17] Florin Streteanu, Concursul de infracțiuni, Editura Lumina Lex, 1999, p. 142

[18] Florin Streteanu, idem, p. 144

[19] Horia Diaconescu, Posibilitatea comiterii infracțiunii de favorizare a infractorului de către persoana vătămată prin infracțiune. Revista ”Dreptul” nr. 5/2001, p. 181

[20] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 120

[21] Sergiu Bogdan – coordonator – Doris Alina Șerban, George Zlati, Noul cod penal, Partea specială, Analize, Explicații, Comentarii, Editura Universul Juridic, 2014, p. 338

[22] G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay și alții, Codul penal, Comentariu pe articole, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, 2016, p. 273-274. În același sens, Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, Ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, 2016, p. 347; Măria Oprea, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, 2015, p. 310

[23] Cauza Brusco împotriva Franței, hotărârea din 14 octombrie 2010

[24] CEDO, Sergey Afanasyev c. Ucrainei, hotărârea din 15 noiembrie 2012, paragraful 58

[25] Decizia nr. 1/2019 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetuli de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor vizând încadrarea juridică a faptei unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Curs Universitar, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București 2019
Florin Streteanu, Concursul de infracțiuni, Editura Lumina Lex, 1999
Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay și alții, Codul penal, Comentariu pe articole, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, 2016
Horia Diaconescu, Posibilitatea comiterii infracțiunii de favorizare a infractorului de către persoana vătămată prin infracțiune. Revista ”Dreptul” nr. 5/2001
Sergiu Bogdan – coordonator – Doris Alina Șerban, George Zlati, Noul cod penal, Partea specială, Analize, Explicații, Comentarii, Editura Universul Juridic, 2014
Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2014
Măria Oprea, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, 2015
Mihail Udroiu, Drept penal, Partea specială, Ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, 2016
Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea specială, Ediție revizuită, Casa de Editură și Presă ”Șansa” – S.R.L., București, 1992
Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea specială, Ediție revizuită, Casa de Editură și Presă ”Șansa” – S.R.L., București, 1992
Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București, 2017
Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2014
Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu și alții, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003
Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu și alții, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003

JURISPRUDENȚĂ

Decizia ÎCCJ nr. 1/2019 privind examinarea recursului în interesul legii
Tribunalul București, Sentința penală nr. 713 din 5 aprilie 2018
Decizia Curții Constituționale nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017
Decizia CCR nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018
CEDO, Cauza Brusco împotriva Franței, hotărârea din 14 octombrie 2010
CEDO, Sergey Afanasyev c. Ucrainei, hotărârea din 15 noiembrie 2012

ACTE NORMATIVE

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal al României
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
Codul penal spaniol
Codul penal italian
Codul penal francez

SITE-URI WEB

http://www.portal.just.ro/
http://www.ccr.ro/
http://www.scj.ro/
http://www.universuljuridic.ro/
http://www.juridice.ro/
http://www.dreptonline.ro/
http://www.legalis.ro/
http://www.legestart.ro/
http://www.luju.ro/
http://www.wolterskluwer.ro/

Cuvinte cheie: consilier juridic Florian Darius > favorizarea faptuitorului > marturie mincinoasa > noul cod penal