”În procesul civil există instituită prin dispoziţiile art.10 NCPC obligaţia părţilor de a-şi proba pretenţiile. Această obligaţie se coroborează şi cu dispoziţia art. 249 din acelaşi act normativ ce reglementează sarcina probei, text potrivit căruia cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Art. 251 şi următoarele reglementează lipsa îndatoririi de a proba şi obligativitatea cunoaşterii din oficiu, nimeni nefiind ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu.
Or, în cauză, instanţa nu avea obligaţia sau posibilitatea cunoaşterii din oficiu a datelor avute în vedere la emiterea deciziei de debit şi cum conţinutul acesteia şi a anexei însoţitoare sunt insuficient de explicite, s-a procedat la solicitarea pârâtei să-şi dovedească susţinerile sale, de vreme ce obligaţia de stabilire a cuantumului sumei constatat ar fi trebuit recuperată de la reclamantă a revenit acesteia.
Pârâta a ignorat faptul că, procesul civil este un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului neputând duce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei.
S-a apreciat astfel că, solicitarea ca instanţa să ceară relaţii organului financiar pentru a completa apărările pârâtei şi a dovedi susţinerile acesteia şi cuantumul sumelor încasate de reclamantă cu titlu de venituri brute din activităţile desfăşurate în cursul anului 2012 este neîntemeiată.” (Tribunalul Mehedinți, Sentința civilă nr. 81/2014, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: noul cod de procedura civila > rolul activ al judecatorului > sarcina probei
