Aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripției răspunderii penale în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv

18 decembrie 2014 Drept Penal Jurisprudenta

În condiţiile în care, la momentul dezbaterilor judiciare, prescripţia răspunderii penale era îndeplinită în cauză ca urmare a aplicării art. 5 C. pen., în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2/2014, faptul că, până la pronunţarea hotărârii în apel, a fost publicată în Monitorul Oficial al României decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale care răstoarnă interpretarea adusă art. 5 de către Instanţa Supremă nu împiedică pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal, chiar dacă prescripţia răspunderii penale nu ar mai fi fost împlinită în lumina acestei ultime decizii. (Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia penală nr. 177/2014)

Într-o situaţie similară, Curtea de Apel Tg.-Mureş, prin dec. pen. nr. 178/A/22 mai 2014, a statuat în mod similar. 
Totodată, într-o altă cauză aflată pe rolul Curţii de Apel Tg.-Mureş, la data de 4 iulie 2014, în temeiul art. 475 C. pr. pen. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: 
„Art. 5 alin. 1 C. pen. trebuie interpretat in sensul ca legea penala mai favorabila este aplicabila in cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv şi fata de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea data art. 5 C. pen. prin decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinita în interpretarea data aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale? 
În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul legalităţii pedepsei permite ca, în situaţii precum cea în speţa, după revirimentul jurisprudenţial din 20 mai 2014, să se aplice o condamnare în ipoteza in care la momentul dezbaterilor judiciare, răspunderea penală era prescrisă şi participanţii la procesul penal nu au avut nicio dispută asupra acestei chestiuni?” 
În motivarea încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel a reţinut următoarele: 
A) Cu privire la prima chestiune de drept,  instanţa de trimitere recunoaşte că pentru infracţiunile săvârşite ulterior datei de 20 mai 2014, interpretarea art. 5 C. pen. dictată de Curtea Constituţională este singura aplicabila. 
În schimb, în privinţa infracţiunilor comise anterior publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 265/2014 a instanţei de contencios constituţional, în materia prescripţiei răspunderii penale, există o succesiune de norme penale care cade sub incidenţa art. 5 alin. 1 C. pen. Mai precis, este vorba de succesiunea art. 5 C. pen., aşa cum a fost interpretat cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi art. 5 astfel cum a fost interpretat tot cu caracter obligatoriu prin  decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. În asemenea situaţii tranzitorii, art. 5 alin. 1 C. pen. autorizează instanţa investită cu soluţionarea litigiului să determine care din normele penale în interpretarea obligatorie, dar diametral opusă, primită din partea celor două instanţe, constituie legea penală mai favorabilă într-o anumită cauză. 
În susţinerea acestui punct de vedere, instanţa de trimitere aduce următoarele argumente: 
a) Potrivit art. 20 din Constituţia României, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. 
De aici decurg în esenţă două consecinţe: în primul rând, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute prin diverse instrumente internaţionale la care România este parte, trebuie să fie în acord cu aceste instrumente. În al doilea rând, instanţele naţionale se supun şi aplică reglementările privind drepturile şi libertăţile fundamentale din instrumentele internaţionale la care România este parte în maniera în care au fost interpretate de către instanţele internaţionale şi europene abilitate. 
Noţiunea de „lege”, în sensul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia europeană), aşa cum a fost interpretat prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, încorporează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială (CEDO, Kokkinakis c. Grecia, hotărârea din 25 mai 1993; S.W. şi C.R. c. Regatul Unit, hotărârea din 22 noiembrie 1995; Cantoni c. Franţa, hotărârea din 15 noiembrie 1996; E.K. c. Turcia, hotărârea din 7 februarie 2002; Pessino c. Franţa, hotărârea din 10 octombrie 2006). 
În acest fel, în lumina Curţii Europene, un reviriment de jurisprudenţă se analizează pe tărâmul art. 7 din Convenţia europeană, iar acest text convenţional poate fi violat nu doar prin aplicarea retroactivă a unei legi adoptate ulterior faptei, ci şi printr-o interpretare posterioară defavorabilă celui în cauză pe care jurisprudenţa o leagă de dispoziţia în vigoare la momentul faptei (CEDO, Possino c. Franţa; Dragatoniu şi Militaru-Pidhorni c. România, hotărârea din 24 mai 2007; Del Río Prada c. Spania, hotărârea din 21 octombrie 2013). 
Deşi art. 7 din Convenţie nu garantează în principiu niciun drept la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul succesiunii în timp a legilor penale, după o scurtă ezitare (Comisia EDH, X c. Republica Federală Germania, decizia din 6 martie 1978), judecătorii de la Strasbourg au admis totuşi excepţia mitior lex (CEDO, G. c. Franţa, hotărârea din 27 septembrie 1995; Scoppola c. Italia nr. 2, hotărârea din 17 septembrie 2009). 
Totodată, Tribunalul penal pentru fosta Iugoslavie în cauza Dragan Nikolic a statuat că ”principiul mitior lex presupune că, dacă regula de drept aplicabilă infracţiunii comise de acuzat a fost revizuită, legea mai blândă este cea care se aplică. Regula de drept aplicabilă trebuie în mod necesar să aibă forţă obligatorie, acesta fiind un element inerent acestui principiu…. Principiul mitior lex nu este aplicabil decât dacă regula de drept obligatorie pentru tribunal este înlocuită ulterior cu o alta mai favorabilă, care are de asemenea o forță obligatorie (TPIY, Dragan Nikolik, hotărârea din 4 februarie 2005). Altfel spus, principiul mitior lex devine incident în ipoteza unei succesiuni de reguli cu caracter obligatoriu. 
Este tocmai ceea ce s-a întâmplat în sistemul nostru de drept, unde în materia analizată s-au succedat două reguli de interpretare a art. 5 C. pen., ambele obligatorii pentru instanţele naţionale. Rezultă aşadar că excluderea principiului legii mai favorabile şi impunerea retroactivă a noii interpretări ar fi fost posibilă doar dacă, la momentul apariţiei interpretării obligatorii impuse de Curtea Constituţională, nu ar fi existat o altă regulă de interpretare cu caracter obligatoriu. O astfel de regulă a existat însă şi s-a ilustrat în  decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că decizia Curţii Constituţionale determină o succesiune de reglementări în timp, care intră sub incidenţa principiului general înscris în art. 5 a
lin. 1 C. pen. De altfel, din cele expuse mai sus rezultă că, în examenul incidenţei art. 5 alin. 1 C. pen., ceea ce interesează nu este existenţa celor două decizii de interpretare, ci norma penală aşa cum a fost interpretată obligatoriu de către cele două instanţe. 

b) Însuşi textul constituţional –art. 147 alin. 4– atribuie deciziilor Curţii Constituţionale efecte doar pentru viitor. În acest fel, deciziile Curții Constituționale produc consecinţe ex nunc și nu pot șterge existența normei neconstituționale. Nefiind afectată existenţa normei neconstituţionale pe perioada anterioară declarării neconstituţionalităţii, ea va putea intra în structura unei succesiuni de legi în timp. 
Concluzia rămâne aceeaşi şi în situaţia deciziilor de interpretare date de Curtea Constituţională. Argumentul se degajă tocmai din textul art. 147 alin. 4 din Constituţie care nu face nicio distincție între deciziile de declarare a neconstituționalității și deciziile interpretative, care nu afectează aplicabilitatea normei în întregul său, ci doar îi stabilesc un înțeles conform cu prevederile Constituției. În considerarea acestei norme constituţionale, toate deciziile pronunțate în controlul de constituționalitate, inclusiv cele interpretative, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, ele neputând să atragă efecte ex tunc. De altfel, însăși Curtea Constituțională a statuat că ”textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii” (CCR, decizia nr. 206/2013, publicată în „Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 350/13 iunie 2013). 
În consecinţă, decizia Curţii Constituţionale, întinzându-şi efectele doar pentru faptele comise ulterior publicării ei în Monitorul Oficial, poate totuşi să îşi producă efecte şi pentru trecut în materia prescripţiei răspunderii penale, dar numai în cazul în care, în succesiunea de legi penale, legea penală interpretată prin această decizie este mai favorabilă decât legea penală interpretată prin decizia nr. 2/2014 a instanţei supreme. 
B) Cu privire la a doua chestiune de drept, instanţa de trimitere constată că dezlegarea acesteia este vitală pentru soluţionarea pricinii doar în cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie oferă un răspuns negativ la prima întrebare. Cu toate acestea, cele două chestiuni sunt intim legate, fiindcă pun în esenţă aceeaşi problemă: întinderea noţiunii de „lege”, mai precis dacă prin lege se înţelege doar actul normativ adoptat după procedura prevăzută de Constituţie şi de Legea nr. 24/2000, sau conceptul de lege înglobează şi interpretările obligatorii aduse legii la un moment dat de către instanţele naţionale. Răspunsul nu poate să pledeze decât pentru o interpretare extensivă a noţiunii de „lege” şi se regăseşte de altfel în jurisprudenţa europeană indicată mai sus. 
Separat de această problemă, a doua întrebare ridică o chestiune care ţine de calitatea legii de sancţionare a faptelor penale, în componenta sa de previzibilitate. Dacă, până la data de 30 aprilie 2014, nu se conturase o doctrină şi o jurisprudenţă unitare asupra mecanismului de determinare şi aplicare a legii penale mai favorabile, de la această dată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat disputele doctrinare şi jurisprudenţiale impunând sistemul evaluării pe instituţii autonome a legilor penale succedate de la momentul comiterii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a litigiului. 
În ipoteze precum cea din speţă, în care, în aplicarea sistemului statornicit de către Înalta Curte, prescripţia răspunderii penale era împlinită la data la care au avut loc dezbaterile judiciare, procurorul şi părţile aşteptau o soluţie de încetare a procesului penal, aceasta fiind singura previzibilă în cauză. Faptul că în termenul de pronunţare a fost publicată decizia Curţii Constituţionale care răstoarnă interpretarea dată de instanţa supremă schimbă fundamental şi soluţia care poate fi dată asupra acţiunii penale şi care poate fi ori de achitare, ori de condamnare. O achitare nu ridică probleme din perspectiva legalităţii pedepsei, în schimb o soluţie de condamnare vine în contradicţie cu acest principiu şi aduce atingere previzibilităţii legii penale. (portal.just.ro)

Soluția ICCJ:

Citeste mai mult  Exercitarea exclusivă a autorității părintești de către mamă. Motive temeinice

În data de 6 octombrie 2014, prin Decizia nr. 21, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată și a stabilit că dispoziţiile art. 5 alin 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.

Cuvinte cheie: >