Ascultarea unei persoane în calitate de martor. Dreptul de a păstra tăcerea

17 februarie 2020 Drept Penal

Conform jurisprudenței C.E.D.O. dreptul la un proces echitabil în cauzele penale, include și „ dreptul, pentru orice „acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îl atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea și de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare” (cauza Funke v. Franța, 25 februarie 1993). In hotărârea pronunțată în cauza Saunders v. Regatul Unit (17 decembrie 1996), se face o precizare deosebită în această privință: „ Curtea reamintește că, chiar dacă art. 6 al Convenției nu menționează în mod expres, dreptul de a păstra tăcerea și – una din componentele lui – dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, acestea sunt norme internaționale general recunoscute, care se află în centrul noțiunii de proces echitabil consacrată prin acest articol (art. 6). Motivele lor de a fi, țin în special de protecția acuzatului împotriva aplică rii forței coercitive abuzive din partea autorităților, ceea ce evită erorile judiciare și permite să fie atinse scopurile art. 6 (…). În particular, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, intr-o cauză penală, acuzarea caută să-și întemeieze argumentația fără a recurge la elemente probante obținute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinței acuzatului. În acest sens, acest drept este strâns legat de principiul prezumției de nevinovăție consacrat în art. 6 alin. (2) din Convenție „.

Citeste mai mult  DIICOT. Activitati in vederea destructurarii unei grupari ce efectua operatiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive

Privilegiul împotriva auto-incriminării și dreptul acuzatului de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil, au fost examinate, după 1993, în mai multe cauze aflate pe rolul C.E.D.O. (J.B contra Elveția, 2001, IJL GMR și AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franței, 1997), fiind constant relevată necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunii de „acuzație în materie penală”, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea auto-incrimina.

În rezumat, privilegiul împotriva auto-incriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina.

Or, în condițiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, C.E.D.O. – în jurisprudența sa – a elaborat așa-zisa „ teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana ”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

Citeste mai mult  Plângere împotriva soluţiei procurorului. Noțiunea de ”persoană care are interes”

De altfel, în doctrina juridică și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este „un martor deoarece el nu poate apărea în aceasta calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală. De altfel, în jurisprudența instanței supreme a fost afirmat principiul potrivit căruia, în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului penal, este trimisă în judecată, pentru o infracțiune în legătură cu ceea care face obiectul judecății, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat și nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirmațiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor (Decizia penală nr. 1975/1979, Tribunalul Suprem, secția penală, Decizia penală nr. 213/2015, Înalta Curte de Casație și justiție).

Citeste mai mult  Evaziune fiscală (art. 9 lit. c din Legea nr. 241/2005). Achitare

Noul Cod de procedură penală a preluat toate aceste principii, afirmate în jurisprudența C.E.D.O. și în jurisprudența națională, în dispozițiile art. 118 Cod de procedură penală cu denumirea marginală „ Dreptul martorului de a nu se acuza „, care prevede că „ declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară .” (Judecătoria Brașov, Sentința penală nr. 180 din 11 februarie 2020, www.rolii.ro)

Cuvinte cheie: >