”În fapt, petenta BII, născută la data de 11.02.1999, în vârstă de 16 ani, a solicitat autorizarea căsătoriei sale cu numitul P V.
Instanța de fond a respins cererea reclamantei, reținând că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 272 alin. 2 din Codul civil, respectiv că nu există motive temeinice pentru autorizarea căsătoriei minorului care a împlinit vârsta de 16 ani.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 272 Cod civil, legiuitorul a stabilit vârsta matrimonială, respectiv vârsta minimă de 18 ani la care se poate căsători o persoană, indiferent de sex. Stabilirea acestei vârste matrimoniale unice, indiferent de sex, a primit o dublă fundamentare juridică pentru că urmărește transpunerea în dreptul intern a unor acte internaționale, dar asigură și respectarea articolului 16 alin. 1 din Constituția României, privind principiul egalității cetățenilor în fața legii. La aceasta se adaugă și preocuparea legiuitorului ca ambii soți să aibă, în momentul încheierii căsătoriei, capacitatea deplină de exercițiu, pentru a exprima un consimțământ valabil și a înțelege numeroasele și importantele consecințe care se desprind din încheierea căsătoriei.
În ceea ce privește stabilirea unei vârste minime, aceasta are o rațiune de ordin biologic și social-moral, urmărindu-se a se asigura încheierea căsătoriei între persoane mature din punct de vedere fizic, biologic și intelectual.
Legiuitorul a prevăzut și excepția de la regula generală reglementată prin articolul 272, aliniatul 1 Cod civil, respectiv că pentru motive temeinice minorul care a împlinit 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.
Verificând dosarul de fond, tribunalul va reține că sunt îndeplinite condițiile privind: existența avizului medical care să confirme că nu există nici un impediment – fizic, biologic și intelectual – la încheierea căsătoriei minorului (astfel cum reiese din adeverința medicală de la fila 18) și existența consimțământului ambilor părinți – care a fost exprimat de aceștia, atât la instanța de fond, cât și în fața instanței de apel.
Tribunalul va înlătura însă din sentința apelată considerentele instanței de fond prin care se arată că nu există în cauză motive temeinice pentru autorizarea căsătoriei minorei BI-I.
Această condiție a legii, cu privire la existența unor motive temeinice la încheierea căsătoriei minorului de 16 ani, nu a fost reglementată expres de legiuitor, rămânând în sarcina instanței de tutelă sesizată să le stabilească.
În tăcerea legii, instanța va aprecia că existența între cei doi parteneri de cuplu a respectului și a dragostei reciproce (evident exprimată verbal și emoțional și în cadrul ședinței de judecată de la termenul din 13.08.20.15), coroborată cu voința liber consimțită de a-și întemeia o familie, reprezintă un motiv temeinic.
Pe de altă parte, dorința celor doi parteneri de a duce o viață morală, socială și religioasă în concordanță cu principiile societății civile și ortodoxe românești, corespunde principiului general al căsătoriei.
Potrivit dispozițiilor art. 259, alin. 1, 2 și 6 Cod civil căsătoria este uniunea liber consfințită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie, putând fi desfăcută prin divorț.
Fiind un act juridic căsătoria generează raporturi juridice între soți, respectiv drepturi și obligații, atât de natură personal-nepatrimonială, dar și de natură patrimonială.
Astfel, soții sunt obligați să poarte pe durata căsătoriei numele stabilit de comun acord; relațiile dintre soți trebuie să se bazeze pe respect, dragoste și prietenie.
Îndatorirea de respect rezultă și din dispozițiile art. 308 Cod civil, care prevăd că: „soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria”. Astfel, soții trebuie să se înțeleagă în ceea ce privește stabilirea sau schimbarea locuinței, încheierea sau modificarea unei convenții matrimoniale, suportarea cheltuielilor căsătoriei, alegerea numelui comun al soților și al copiilor, creșterea și educarea copiilor, lichidarea regimului matrimonial, etc.
Îndatorirea reciprocă de sprijin moral constă în a acorda celuilalt soț afecțiune, devotament și ajutor în toate momentele vieții comune, dar mai ales în cele dificile.
Îndatorirea de fidelitate presupune atât o latură activă – care impune soților să întrețină relații intime împreună, cât și o latură pasivă – ce le interzice relații intime în afara căsătoriei.
Îndatorirea de a locui împreună pe durata căsătoriei se referă la faptul că locuința comună reprezintă doar unul dintre aspectele vieții comune pe care la presupune căsătoria și care implică multe alte aspecte, cum sunt gospodărirea în comun, împărtășirea vieții conjugale, creșterea copiilor, etc.
Fără această viață comună, relațiile de familie nu au finalitate, iar scopul căsătoriei nu este atins.
Față de cele reținute, tribunalul urmează ca în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă să admită apelul declarat de reclamanta BII prin reprezentanții legali, sens în care va schimba în totalitate sentința apelată și va autoriza căsătoria reclamantei – minorei. (Tribunalul Neamț, Decizia civilă nr. 385/2015, www.rolii.ro)
Cuvinte cheie: autorizarea incheierii casatoriei > minor
