O avocată a fost chemată în judecată pentru a da socototeală cu privire la afirmațiile făcute în cadrul exercitării profesiei, în timpul pledoariei în fața instanței.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 18.02. 2016, reclamanta a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 500.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnității și reputației, vieții de familie.
In fapt, reclamanta a arătat ca pentru a o discredita, în fața instanței de judecată la termenul la care s-a judecat dosarul nr.x/1/2004 aflat în recurs la Curtea de Apel București (25.10. 2007) și în notele de concluzii scrise depuse pentru termenul din 01.11.2007, pârâta a spus că reclamanta este copilul nedemn al tatălui său și că discreditează și batjocorește memoria acestuia. Totodată, a afirmat că „ura recurentei și dorința ei de a distruge nu cunosc limite și, în loc să se atenueze cum ar fi firesc, devin din ce în ce mai viscerale, mai primitive”
Pârâta a solicitat instanței admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune arătând că ”acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998- 999 C. civ., este una prescriptibilă, în termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958. Termenul de prescripție a început să curgă la data de 25.10.2007 când se susține că pledoaria sa în fața instanței de judecată ar fi adus atingere onoarei și demnității reclamantei prezente personal în ședința de judecată respectivă.”
De asemenea, în ceea ce privește presupusa faptă ilicită, pârâta a arătat că ”dispozițiile legale care reglementează profesia de avocat impun acestuia obligația de a-și apăra clientul prin toate mijloacele legale pe care le are la dispoziție (art.2 alin.2 din Statutul profesiei de avocat ), avocatul neputând fi supus niciunei restricții sau constrângeri în exercitarea profesiei, motiv pentru care dispune de imunitate pentru susținerile făcute oral sau în scris în fața instanțelor de judecată (art.7 alin.3 și 5 din Statut). Aceste dispoziții interne nu fac decât să preia principiile europene în materie, jurisprudența CEDO statuând libertatea deplină de exprimare a avocatului în apărarea intereselor clientului său.”
Avocata pârâtă a mai punctat că ”apărarea realizată de avocat se exercită pe baza informațiilor și datelor furnizate de client, iar în exercitarea mandatului său este obligat să valorifice toate aceste elemente care pot conduce la pronunțarea unei soluții juste pentru clientul său. În aceste condiții, apărarea intereselor clientului prin invocarea diverselor aspecte legate de cauză, nu poate prin definiție să reprezinte o faptă ilicită, chiar dacă uneori apărarea poate ieși din sfera declarațiilor inofensive, indiferente, îmbrăcând o formă ofensivă, care poate deranja, aceasta făcând parte din natura binecunoscută a profesiei de avocat. (…)
”Este exclus a se retine caracterul de faptă ilicită al unei pledoarii a avocatului care îsi apără clientul în fata instanței de judecată. În caz contrar, ar însemna ca în orice proces, avocatul care a apărat partea căzută în pretenții să poată fi tras la răspundere civilă pentru fapta de a fi făcut susțineri de natură a leza partea care a câștigat procesul, ceea ce evident nu poate fi acceptat. În cazul de față, în condițiile în care avocatul a asigurat apărarea unei părți într-un litigiu de familie (fiica solicită nulitatea căsătoriei tatălui său pe motiv de lipsă de discernământ, acuzând soția tatălui de toate relele din lume, în contrast cu imaginea sa de fiică iubitoare ce poartă grija tatălui său ), este evident că referirile la relațiile de familie sunt inerente într-o astfel de cauză,” a conchis avocata chemată în judecată.
Soluția Tribunalului
Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune si a respins acțiunea formulată de reclamanta ca fiind prescrisă.
”Tribunalul constata ca actiunea in raspundere civila delictuala este o actiune personala patrimoniala si din aceasta perspectiva este supusa prescriptiei dreptului material la actiune. Sub aspectul aplicarii legii in timp, fata de data presupusei fapte ilicite, in cauza este incident Decretul 167/1958 invocat de parata, potrivit cu care termenul de prescriptie este de trei ani. Astfel, corect sustine parata prin intampinare ca acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998- 999 C. civ., este una prescriptibilă, în termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză. Tribunalul observa ca reclamanta se plange de fapte care au avut loc in anul 2007 nerezultand din motivarea actiunii ca este vorba de fapte continuate, asa cum s-a sustinut in dezbaterile orale in fata instantei. De aceea, in opinia tribunalului exceptia invocata de parata este intemeiata si urmeaza a fi admisa, caci chiar daca drepturile personale patrimoniale nu sunt supuse prescriptiei, actiunea in repararea pagubei astfel cum a fost formulata de reclamanta este una cu un caracter patrimonial.”
Sentința civilă nr. 696/2016 a Tribunalului București a fost menținută de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 144/17 februarie 2017 și poate fi consultată integral pe www.rolii.ro
Cuvinte cheie: avocat > dreptul la libera exprimare > fapta ilicita > prescriptia dreptului la actiune > raspundere civila delictuala
