Actele sau faptele deduse judecății pot fi calificate de instanțe, atunci când părțile le oferă acestora încadrări eronate în drept; o astfel de operațiune, aplicată în scopul aflării adevărului, trebuie să rămână întotdeauna una subsumată voinței reclamantului. Tocmai de aceea, calificarea trebuie pusă în discuția părților și, în măsura în care reclamantul își menține încadrarea în drept inițială, instanța rămâne sesizată potrivit deciziei titularului acțiunii.
Cu alte cuvinte, cât timp disponibilitatea are rang de principiu fundamental în procesul civil, judecătorul nu poate schimba cauza acţiunii care i-a fost dedusă judecăţii, trecând peste hotărârea reclamantului, ci este ţinut ca, observând cauza acţiunii astfel cum a fost construită de autor, să-i aplice textul de lege incident.
Astfel, în cazul în care reclamantul nu a renunțat nicicând pe parcursul litigiului la solicitarea ca instanțele să se pronunțe pe cererea sa de constatare a calității de constructor de bună-credință, calificarea acțiunii ca fiind una în îmbogăţire fără just temei efectuată de către prima instanță este o operațiune de natură să înfrângă voința manifestată expres de către titularul cererii de chemare în judecată.
Între actio de in rem verso și acțiunea în constatarea calității de constructor de bună-credință și, subsecvent, în indemnizare, există deosebiri fundamentale sub aspectul regimului prescripției, ceea ce impune cu atât mai mult respectarea principiului disponibilității și, ca atare, a voinței autorului demersului judiciar, chiar dacă temeiul nașterii dreptului de creanță al autorului lucrării este tot îmbogățirea fără justă cauză, inclusiv în situația în care el ar fi de rea-credință. (ÎCCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 743 din 03 aprilie 2019,www.scj.ro)
Cuvinte cheie: actio de in rem verso > calificare juridica > principiul disponibilitatii
