Prin Ordonanta pronuntata în data de 19 noiembrie 2015 în cauza C-74/15, CJUE s-a pronuntat în sensul ca art. 1 alin. 1 si art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul ca directiva se aplica unui contract de garantie imobiliara sau de fidejusiune încheiat între o persoana fizica si o institutie de credit în vederea garantarii obligatiilor pe care o societate comerciala le-a contractat fata de institutia respectiva în temeiul unui contract de credit, în cazul în care aceasta persoana fizica a actionat în scopuri care nu intra în cadrul activitatii sale profesionale si nu are un raport de natura functionala cu societatea mentionata. CJUE a retinut ca revine instantei nationale obligatia de a verifica, tinând seama de toate împrejurarile spetei si de ansamblul elementelor de proba, daca contractantul în cauza poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei.
În speță, în aprecierea calitatii de consumator este relevant motivul avut în vedere la încheierea contractelor, respectiv daca reclamantii au urmarit vreun beneficiu ca urmare a garantarii creditului contractat de SC C. S.R.L., ceea ce presupune ca au avut o legatura cu activitatea societatii sau, dimpotriva, singurul motiv pentru care au garantat creditul este legatura familiala cu asociatul unic si administratorul societatii.
”Reclamantii T. D. si T. I. au sesizat Tribunalul S. M. cu o actiune în constatarea nulitatii absolute a actului aditional nr. 1/07.08.2009 la contractul de linie de credit nr. xxx/24.10.2008, a contractului de fidejusiune nr. xxx/07.08.2009 – Anexa nr. 2 la actul aditional nr. 1/07.08.2009 si a contractului de garantie reala imobiliara nr. xx/07.08.2009 – Anexa nr. 1 la actul aditional nr. 1/07.08.2009. În subsidiar, reclamantii au solicitat constatarea nulitatii absolute a unor clauze contractuale inserate în cele trei contracte. În sustinerea cererii de chemare în judecata, reclamantii au invocat prevederile Legii 193/2000, art. 966 si urm., art. 1769-1776 din Codul civil de la 1864, precum si art. 1 si 2 din Legea 313/1879, raportat la art. 1084 Cod civil.
Prin sentinta apelata, Tribunalul S. M. a respins actiunea reclamantilor, retinând în considerente ca, cele trei contracte a caror nulitate absoluta se invoca, nu intra sub incidenta Legii 193/2000, întrucât obiectul contractelor nu vizeaza vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii în favoarea reclamantilor. Faptul ca reclamantii au semnat pentru opozabilitate actul aditional nr. 1/07.08.2009 în calitate de garanti nu le atribuie calitatea de „consumator” în sensul Legii 193/2000. S-a mai retinut ca încheierea unui contract de fidejusiune prin care se suplimenteaza garantiile nu reprezinta o clauza a carei valabilitate sa poata fi analizata în temeiul Legii 193/2000, ci un act juridic distinct, care poate fi reziliat sau anulat în alte modalitati prevazute de lege. Nu în ultimul rând, s-a aratat ca reclamantii nu au dovedit ca ar fi fost înselati de catre banca, cu atât mai mult cu cât încheierea contractelor în forma autentica prezuma ca acestia au cunoscut si înteles continutul actelor.
În faza de apel, instanta a sesizat Curtea de Justitie a Uniunii Europene cu o cerere de hotarâre preliminara, întrebarile adresate Curtii fiind daca art. 2 lit. b)din Directiva 93/13/CEE în privinta definirii notiunii de „consumator” trebuie interpretat în sensul ca include sau, dimpotriva, exclude, din aceasta definitie persoanele fizice care au semnat în calitate de garant-fidejusor acte aditionale si contracte de fidejusiune si garantie imobiliara, acte accesorii unui contract de credit încheiat de o societate comerciala în vederea desfasurarii activitatii sale, în conditiile în care persoanele fizice nu au nici o legatura cu activitatea societatii comerciale si au actionat în scopuri care se afla în afara activitatii lor profesionale. De asemenea, s-a solicitat Curtii sa se pronunte daca art. 1 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul ca intra sub incidenta acestei directive numai contractele încheiate între comercianti si consumatori având ca obiect vânzarea de bunuri sau servicii, sau si contracte precum cele în discutie în litigiul principal.
Prin Ordonanta Curtii pronuntata în data de 19.11.2015 în C-74/15, CJUE s-a pronuntat asupra întrebarilor preliminare ce i-au fost adresate, în sensul ca art. 1 alin. 1 si art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului trebuie interpretate în sensul ca directiva se aplica unui contract de garantie imobiliara sau de fidejusiune încheiat între o persoana fizica si o institutie de credit în vederea garantarii obligatiilor pe care o societate comerciala le-a contractat fata de institutia respectiva în temeiul unui contract de credit, în cazul în care aceasta persoana fizica a actionat în scopuri care nu intra în cadrul activitatii sale profesionale si nu are un raport de natura functionala cu societatea mentionata.
În considerentele Ordonantei, la paragraful 28, Curtea a retinut ca revine instantei nationale obligatia de a verifica, tinând seama de toate împrejurarile spetei si de ansamblul elementelor de proba, daca contractantul în cauza poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei.
Raportat la aceste aspecte, instanta de apel a retinut ca rezulta tot din considerentele Ordonantei (paragraful 27) ca notiunea de „consumator” trebuie apreciata având în vedere un criteriu functional, care consta în a aprecia daca raportul contractual în cauza se înscrie în cadrul unor activitati straine de exercitarea unei profesii. Directiva 93/13/CEE contine, la art. 2 lit. b) o definitie a notiunii de „consumator”. Potrivit acestuia, consumator înseamna orice persoana fizica care, în cadrul contractelor reglementate de directiva, actioneaza în scopuri care se afla în afara activitatii sale profesionale. În aprecierea calitatii de consumator, trebuie avuta în vedere calitatea contractantului în cadrul raportului juridic concret dintre garant si beneficiarul garantiei, fara a prezenta relevanta aspectul daca datoria pentru care s-a constituit garantia este datoria unui profesionist sau a unui consumator. Acest aspect se desprinde din considerentul 26 din Ordonanta Curtii.
Or, raportat la probele administrate în cauza, instanta va avea în vedere ca reclamantii sunt parintii numitului T. C. N., asociat unic si administrator al S.C. C. S.R.L., reclamantii neavând nici o calitate în cadrul societatii contractante a creditului bancar, nefiind nici asociati, si nici nu au detinut vreodata calitatea de administratori ori vreo alta calitate în cadrul firmei în cauza.
În aprecierea calitatii de consumator este relevant motivul avut în vedere la încheierea contractelor, respectiv daca reclamantii au urmarit vreun beneficiu ca urmare a garantarii creditului contractat de SC C. S.R.L., ceea ce presupune ca au avut o legatura cu activitatea societatii sau, dimpotriva, singurul motiv pentru care au garantat creditul este legatura familiala cu asociatul unic si administratorul societatii.
Or, probele administrate în cauza (adresa nr. 135499/26.01.2016 – Furnizare informatii extinse, emisa de Oficiul National al Registrului Comertului) nu au relevat vreo legatura a reclamantilor cu activitatea societatii comerciale în care asociat unic si administrator este fiul lor, ci unicul motiv al garantarii creditului este reprezentat de relatiile afective si familiale dintre reclamanti si asociatul unic/administratorul societatii comerciale beneficiare a creditului, ceea ce confirma o actiune în scop privat a fidejusorilor garanti în încheierea contractelor cu institutia bancara.
Fata de aceste considerente si în raport cu Ordonanta CJUE, instanta de apel a retinut ca Directiva 93/13/CEE si implicit Legea 193/2000 prin care s-a transpus aceasta directiva în dreptul intern este aplicabila contractelor încheiate de reclamanti cu institutia bancara în vederea garantarii creditului acordat societatii comerciale S.C. C. S.R.L.
Prin urmare, se impune examinarea motivelor din cuprinsul cererii de chemare în judecata raportat în principal la prevederile Legii 193/2000 invocate de reclamanti. Or, în conditiile în care judecatorul fondului a retinut în considerentele sentintei pronuntate ca actele juridice a caror nulitate absoluta se invoca nu intra sub incidenta legii 193/2000, neanalizând pe fond actiunea raportat la prevederile legale invocate de reclamanti, raportat la solicitarea apelantilor reclamanti de a se trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante, sunt incidente prevederile art. 480 alin. 3 Noul Cod de procedura civila, respectiv anularea hotarârii pentru nesolutionarea fondului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.” (Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr. 52/15 februarie 2016, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: clauza abuziva > contract de credit > contract incheiat cu consumatorii > Directiva 93/13/CEE > fideiusiune
