În Monitorul Oficial cu numărul 743 din 23 septembrie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 500/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală.
”Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată, Curtea reţine că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Referitor la termenul „suspiciune rezonabilă”, a cărui lipsă de claritate şi previzibilitate este criticată (…), Curtea observă că acesta a fost folosit de legiuitor pentru prima dată în cuprinsul dispoziţiilor art. 2171 din Codul de procedură penală din 1968, introdus prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Acest articol dispunea că, atunci „când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad”. Noua reglementare procesual penală relevă o recurenţă a acestui termen, fiind utilizat de legiuitor în cuprinsul mai multor articole, de pildă art. 61 alin. (1), art. 71, art. 124 alin. (2), art. 125, art. 154 alin. (1), art. 165 alin. (2), art. 202 alin. (1), art. 293 alin. (2), art. 493 alin. (1). Referitor la semnificaţia acestui termen, Curtea reţine că în doctrină s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, s-a reţinut că prin „suspiciune rezonabilă” trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile).
Cu referire la termenul „suspiciune rezonabilă”, Curtea observă că instanţa de la Strasbourg a analizat această sintagmă în legătură cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reţinând că prin existenţa unei suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date sau informaţii de natură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (…). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei de a stabili gradul de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (…).
În contextul cauzei deduse judecăţii, Curtea observă că termenul „suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului. Curtea observă că recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect – judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri, astfel cum se arată în literatura de specialitate, „pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie, şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. (…), judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul, în care ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma, că este imparţial (…)”. Cu privire la imparţialitate, Curtea observă că, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, „în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”. Aşadar, Curtea reţine că principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).
Totodată, Curtea observă, în acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (…), că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (…).
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi a celui obiectiv (…). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (…). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (…).
Având în vedere jurisprudenţa celor două instanţe, precitată, Curtea constată că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este „percepţia rezonabilă de subiectivism”, modalităţile de a stabili dacă există percepţia de subiectivism evoluând de la o „probabilitate mare” de subiectivism până la o „probabilitate reală”, o „posibilitate substanţială” şi o „suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepţia de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, aşadar, ceea ce este decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparţialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conştient sau inconştient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă şi bine informată ar percepe existenţa unui atare subiectivism.
În concluzie, întrucât există o jurisprudenţă coerentă, constantă şi clară a instanţei de contencios constituţional şi a instanţei europene cât priveşte analiza imparţialităţii judecătorului cauzei, Curtea nu poate reţine că sintagma criticată din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală este vagă şi ambiguă, astfel cum susţine autoarea excepţiei.”
Cuvinte cheie: exceptie de neconstitutionalitate > impartialitatea judecatorilor > incompatibilitate > noul cod de procedura penala