În Monitorul Oficial cu numărul 707 din 21 septembrie 2015 a fost publicată Decizia CCR nr. 552/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) şi (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală reglementează principiul separaţiei funcţiilor judiciare, în cuprinsul prevederilor alin. (1) al art. 3 fiind enumerate: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. (…)
În aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut la alin. (3) teza întâi al aceluiaşi art. 3 că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare. De la această regulă, prin art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat o excepţie conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, este compatibilă cu funcţia de judecată. Conform soluţiei juridice prevăzute prin textul criticat, judecătorul de cameră preliminară, ulterior verificării legalităţii soluţiilor de trimitere sau netrimitere în judecată, poate să participe la judecarea fondului cauzei.
În analiza sa, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, se disting două ipoteze juridice.
Cea dintâi ipoteză priveşte judecătorul care a verificat legalitatea trimiterii în judecată, potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală. Conform art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară care, în urma verificării legalităţii soluţiei de trimitere în judecată, a dispus începerea judecăţii, exercită funcţia de judecată în cauză. Cu privire la aceasta, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 353 din 7 mai 2015, paragraful 12, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 29 iunie 2015, prin care a arătat că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, prin aceleaşi decizii, că o soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea – esenţială în buna administrare a cauzei – de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată.
Cum prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicaţie a excepţiei reglementate la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 353 din 7 mai 2015 sunt aplicabile şi în prezenta cauză.
Referitor la cea de-a doua ipoteză juridică, aceasta priveşte judecătorul care a verificat legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată, conform art. 341 din Codul de procedură penală, şi este prevăzută la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu raportare la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Curtea constată, referitor la una dintre soluţiile pe care le poate pronunţa acesta, că art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală prevede că în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează, potrivit art. 280-282 din acelaşi cod, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie. În această situaţie, actul de sesizare a instanţei îl reprezintă, prin excepţie de la principiul separaţiei funcţiilor judiciare, încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii.
De altfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragrafele 33-34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a reţinut că noţiunea de „acuzaţie în materie penală” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” . În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală.
Mai mult, Curtea constată că dispoziţiile art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Altfel spus, judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere împotriva soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată. De altfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV din 22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, s-a statuat că judecătorul, care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) şi art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară care verifică legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată nu poate exercita funcţia de judecată.
De altfel, acest lucru a fost stabilit de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 18, prin care s-a statuat, în ce priveşte critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat asupra soluţiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite şi funcţia de judecată pe fond a cauzei, că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală şi alta referitoare la cea instituită de art. 342-348 din acelaşi cod. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 64 alin. (5) şi alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei. Or, câtă vreme potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură penală, în cazul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susţinerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita şi funcţia de judecată în cauză, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil. De altfel, cât priveşte această procedură de soluţionare a plângerilor împotriva neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecăţii, Curtea a reţinut că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii are valenţele unui act de sesizare a instanţei de judecată, fapt care imprimă posibilităţii aceluiaşi judecător de a se pronunţa şi asupra fondului o lipsă de imparţialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. Prin decizia anterior arătată, Curtea nu a constatat însă neconstituţionalitatea art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, acesta nefiind criticat în respectiva cauză.
Tocmai de aceea, judecătorul care dispune începerea judecăţii, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este incompatibil să exercite şi funcţia de judecată, în caz contrar încălcându-se art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil, şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
Pentru aceste motive, Curtea urmează a constata că prevederile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la soluţia legislativă conform căreia exercitarea funcţiei de judecată este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată.
Textul integral al deciziei AICI.
Cuvinte cheie: camera preliminara > exceptie de neconstitutionalitate > incompatibilitate > noul cod de procedura penala
