Group 1

CCR. Judecătorul nu poate acționa în mod discreționar atunci când se pronunță cu privire la admisibilitatea probelor

7 martie 2020 Drept Civil

În Monitorul Oficial cu numărul 174 din 3 martie 2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 735/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 255 și art. 258 din Codul de procedură civilă.

Dispozițiile legale au următorul cuprins:

– Art. 255: Admisibilitatea probelor

„(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

(3) Uzanțele, regulile deontologice și practicile statornicite între părți trebuie probate, în condițiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele și reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanței.

(4) La cererea instanței, autoritățile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate”.

– Art. 258: Încuviințarea probelor

„(1) Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

(2) Încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.

(3) Instanța va putea limita numărul martorilor propuși.”

Prevederile legale au fost criticate pe motiv că contraveni dispozițiilor art. 24 – Dreptul la apărare din Constituție.

Citeste mai mult  Ordin de protecție. Condiții de admisibilitate

In motivarea deciziei, ”Curtea constată că nu poate fi reținută critica formulată de autorul prezentei excepții referitoare la pretinsa nesocotire a art. 24 din Constituție ca urmare a faptului că instanța poate respinge o probă propusă de parte. Concluzia aceasta derivă din însuși rolul activ al judecătorului, statuat prin art. 22 din Codul de procedură civilă, care îi conferă acestuia, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluționarea litigiului dedus judecății în concordanță cu standardele unui proces echitabil, și posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora în situația în care consideră că nu se încadrează în condițiile prevăzute de textele de lege criticate. Aprecierea judecătorului nu este însă arbitrară. Ea se circumscrie condițiilor precizate în art. 255 și art. 258 din Codul de procedură civilă. Astfel, pentru ca o probă să fie admisibilă, ea trebuie să fie legală, dar, în același timp, trebuie să fie verosimilă, utilă, pertinentă și concludentă. Legalitatea probei vizează, pe de o parte, faptul că administrarea acesteia este impusă chiar printr-o normă explicită dintr-o anumită materie sau, pe de altă parte, faptul că utilizarea respectivei probe în cadrul procesului nu este interzisă expres. Pentru a fi verosimilă, aceasta trebuie să tindă la dovedirea unor fapte credibile și posibile. Utilitatea probei se demonstrează prin aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea cauzei, iar pertinența presupune ca aceasta să fie suficient de convingătoare pentru a induce judecătorului o anumită linie de gândire. În fine, concludența probei constă în însușirea acesteia de a conduce la soluționarea litigiului pe baza sa. Pentru a admite o probă, judecătorul va trebui să analizeze întrunirea tuturor acestor condiții. Încuviințarea va avea loc doar după dezbateri contradictorii, în cadrul cărora părțile vor argumenta necesitatea administrării probelor solicitate sau, după caz, se vor opune, de asemenea motivat, administrării lor. Judecătorul se va pronunța printr-o încheiere cu caracter preparatoriu, care nu leagă instanța, aceasta putând reveni asupra probei încuviințate, conform art. 259 din Codul de procedură civilă. Totodată, potrivit art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă, această încheiere prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.”

Citeste mai mult  Asigurare RCA. Acțiune în recuperarea contravalorii lucrărilor de reparații auto. Raportul dintre unitatea service și asigurător

”Faptul că judecătorul nu poate acționa în mod discreționar atunci când se pronunță cu privire la admisibilitatea probelor este demonstrat și de împrejurarea că respingerea unei probe solicitate trebuie motivată, încheierea instanței privind încuviințarea probelor putând fi atacată cu apel, odată cu fondul, conform art. 466 alin. (4) din același cod”, subliniază judecătorii CCR.

Mai arată Curtea că, ”în considerarea rolului activ al judecătorului, art. 254 alin. (5) din Codul de procedură civilă prevede posibilitatea instanței de a dispune ca părțile să completeze probele, dacă apreciază că cele deja propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.”

În concluzie, ”Curtea apreciază că există suficiente garanții procedurale care să asigure respectarea exigențelor dreptului la un proces echitabil, inclusiv prin posibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, ținând cont de faptul că administrarea probelor trebuie să fie circumscrisă unor reguli care să mențină desfășurarea procesului în coordonatele unor standarde legale menite să confere eficacitate înfăptuirii justiției, prin respectarea cadrului procedural stabilit de legiuitor.”

Cuvinte cheie: > > >