CEDO. Cauza Butnaru şi Bejan-Piser împotriva României. Încălcarea principiului non bis in idem

25 februarie 2016 CEDO

În Monitorul Oficial cu numărul 139 din 23 februarie 2016 a fost publicată Hotărârea CEDO în cauza Butnaru şi Bejan-Piser împotriva României din 23 iunie 2015.

Reclamanţii s-au plâns în special că au fost judecaţi de două ori pentru aceleaşi fapte.

Situația de fapt

La 2 iunie 2004, reclamanţii se îndreptau către o casă, situată în comuna Fărăoani, care aparţinuse tatălui reclamantei şi care, la momentul faptelor, era locuită de D.M.M. Reclamanta se judecase cu aceasta în mai multe litigii civile privind proprietatea asupra casei. În ziua respectivă a avut loc o altercaţie. Alertaţi de către vecini, doi agenţi de poliţie s-au deplasat la faţa locului. După incident, reclamanta a fost transportată în stare de inconştienţă la spital. Aceasta a fost spitalizată cu diagnosticul traumatism cerebral ca urmare a unei agresiuni. Reclamanta, care susţinea că a fost lovită de agenţii de poliţie, a depus plângere penală împotriva acestora din urmă. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, prin Rezoluţia din 16 mai 2005, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cei doi agenţi de poliţie. S-a reţinut că reclamanta îşi cauzase singură leziunile ca urmare a stării sale de ebrietate. Rezoluţia a fost confirmată prin Hotărârea din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Bacău şi prin Hotărârea din 15 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bacău.

La o dată neprecizată, D.M.M. a sesizat Judecătoria Bacău cu o plângere penală prealabilă împotriva reclamanţilor pentru lovire sau alte violenţe. Aceasta a arătat că, la 2 iunie 2004, reclamanţii au intrat prin efracţie în casa sa şi că reclamanta a lovit-o. D.M.M. a arătat, de asemenea, că, la 27 mai 2004, reclamanta a ameninţat-o cu moartea.
Prin Hotărârea din 7 noiembrie 2005, judecătoria a considerat că probele aflate la dosar erau contradictorii şi insuficiente şi, în temeiul prezumţiei de nevinovăţie, i-a achitat pe reclamanţi.Prin Hotărârea definitivă din 24 ianuarie 2006, Tribunalul Bacău a constatat că recursul declarat de D.M.M. a fost tardiv formulat.

Prin Rechizitoriul din 31 mai 2005, parchetul i-a trimis în judecată pe reclamanţi sub acuzaţia de tâlhărie asupra D.M.M. Prin Hotărârea din 7 martie 2006, Tribunalul Bacău a condamnat-o pe reclamantă la 7 ani de închisoare pentru tâlhărie, iar pe reclamant la 3 ani de închisoare pentru complicitate. Bazându-se, printre altele, pe declaraţiile lui D.M.M. şi ale mai multor martori oculari, pe procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi pe fotografiile făcute la faţa locului, precum şi pe raportul tehnic de analiză a amprentelor digitale prelevate, tribunalul a decis că, la 2 iunie 2004, reclamanta a intrat prin efracţie în casa lui D.M.M. pe care a lovit-o şi a ameninţat-o şi căreia i-a furat mai multe bunuri. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, tribunalul a considerat că acesta îi oferise ajutor reclamantei în sustragerea bunurilor.

Citeste mai mult  CEDO condamnă România - 22 octombrie 2015

Reclamanţii au declarat apel şi au invocat, între altele, autoritatea de lucru judecat a deciziei de achitare pronunţate la finalul procedurii pentru lovire sau alte violenţe şi ameninţare. Prin Hotărârea din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a admis parţial apelul şi a redus pedeapsa cu închisoarea pentru reclamantă la 4 ani şi pentru reclamant la un an şi 6 luni. Părţile relevante în speţă ale hotărârii sunt astfel redactate: „Argumentul reclamanţilor [ce are la bază] autoritatea de lucru judecat trebuie să fie respins. Din documentele şi probele [depuse] la dosar nu rezultă că reclamanţii au fost achitaţi [sau] condamnaţi sau [au] făcut obiectul încetării procesului penal printr-o hotărâre judecătorească privind aceleaşi fapte ca cele pentru care au fost trimişi în judecată în prezenta cauză.” Această hotărâre a fost confirmată prin Hotărârea din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiție.

La 5 iulie 2006, reclamanţii au sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o contestaţie în anulare împotriva Hotărârii din 28 iunie 2006, invocând autoritatea de lucru judecat pe motiv că fuseseră deja achitaţi, prin Hotărârea din 7 noiembrie 2005 pronunţată de judecătorie, pentru actele de violenţă ce aveau legătură cu incidentul din 2 iunie 2004.Prin Hotărârea din 26 octombrie 2006, ÎCCJ a respins contestaţia ca nefondată.

Bazându-se pe Hotărârea definitivă din 7 noiembrie 2005 a judecătoriei, reclamanţii au sesizat tribunalul cu o cerere de revizuire a Hotărârii din 7 martie 2006. Aceştia au arătat că achitarea fusese pronunţată în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 şi că astfel fuseseră judecaţi de două ori pentru aceleaşi fapte.
Prin Hotărârea din 8 noiembrie 2007, tribunalul a respins cererea acestora ca nefondată. Instanţa a considerat că nu exista identitate de fapte întrucât persoanele în cauză fuseseră achitate pentru faptele din 2 iunie 2004 şi condamnate pentru faptele survenite la 27 mai 2004.
Prin Decizia din 4 martie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei şi a constatat că aceasta fusese judecată de două ori pentru aceleaşi acte de violenţă din 2 iunie 2004. Curtea de apel a reîncadrat cererea reclamantei şi, apreciind că în speţă a existat un motiv pentru contestaţie în anulare, a trimis cauza ÎCCJ pentru examinarea pe fond. Prin Decizia din 9 mai 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare pe motiv că se pronunţase deja asupra autorităţii de lucru judecat în Hotărârea din 26 octombrie 2006.

Reclamantul (dl Bejan-Piser) nu a prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi la fondul cauzei. Curtea i-a trimis trei scrisori, dintre care una în limba română, la adresa pe care o indicase în formularul de cerere, şi l-a invitat să precizeze dacă dorea să îşi menţină cererea. Reclamantul nu a răspuns acestei invitaţii. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că persoana în cauză înţelege să renunţe la respectiva cerere, neidentificând nimic care să poată impune examinarea acesteia în termenii art. 37 § 1 din Convenţie, şi decide scoaterea ei de pe rol.

Reclamanta a susținut că a fost judecată de două ori pentru faptele sale din 2 iunie 2004. Aceasta invocă, în esenţă, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Citeste mai mult  Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei: Rezoluția privind executarea hotărârilor CEDO

Aprecierea Curții
– dacă persoana în cauză a fost judecată de două ori în lumina principiului non bis in idem

1. Cu privire la natura juridică a celor două proceduri

Curtea observă că, în speţă, nu s-a contestat că reclamanta a făcut obiectul a două proceduri penale conform dreptului intern.

2. Clarificarea aspectului dacă reclamanta a fost judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune („idem”)

Analizând faptele cauzei, Curtea reţine că reclamanta a fost achitată, într-o fază iniţială, de acuzaţia de lovire sau alte violenţe în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 şi, ulterior, a fost condamnată pentru tâlhărie în raport tot cu acelaşi incident.
În prezenta speţă, Curtea observă că reclamanta a fost acuzată în două rânduri pentru aceleaşi acte de violenţă pe care le aplicase aceleiaşi persoane, D.M.M., la aceeaşi dată, 2 iunie 2004; observă, de asemenea, că D.M.M. a avut posibilitatea de a-şi susţine cauza în calitate de victimă. Chiar dacă alte fapte – respectiv o atingere adusă patrimoniului lui D.M.M. – au fost imputate persoanei în cauză în cadrul celei de a doua proceduri, nu este mai puţin adevărat că cele două proceduri în cauză coincideau în privinţa actelor de violenţă.

Citeste mai mult  CEDO: Statele sunt direct responsabile pentru maltratarea copiilor în grădinițele publice

Curtea consideră că infracţiunea de tâlhărie de care reclamanta era acuzată îngloba în ansamblul său faptele infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi că această din urmă infracţiune nu conţinea niciun element care să nu fi fost inclus în infracţiunea de tâlhărie. Actele de violenţă constituiau astfel elementul infracţional unic în cadrul procedurii pentru lovire sau alte violenţe şi un element esenţial în cadrul procedurii pentru tâlhărie.

În cele din urmă, Curtea observă că, deşi reclamanta a invocat autoritatea de lucru judecat în cadrul celei de-a doua proceduri, instanţele interne nu au stabilit expres în cadrul acestei proceduri că existau circumstanţe de fapt care distingeau acuzaţia de tâlhărie de cea de lovire sau alte violenţe pentru care persoana în cauză fusese deja achitată.

Pe de altă parte, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat, prin Decizia din 4 martie 2008, că a existat identitate de fapte între cele două proceduri în cauză, dar că aceste constatări nu puteau să conducă, din motive procedurale, la o redeschidere a procedurii.

Prin urmare, Curtea consideră că actele de violenţă de care reclamanta era acuzată în cadrul celor două proceduri au fost, în esenţă, aceleaşi.

3.Clarificarea aspectului dacă a existat o repetare a trimiterii în judecată („bis”)

Curtea observă că prima procedură s-a finalizat cu o hotărâre definitivă pronunţată la 24 ianuarie 2006 de Tribunalul Bacău. Constată, de asemenea, că, în cadrul celei de-a doua proceduri, aceeaşi instanţă a pronunţat, la 7 martie 2006, o hotărâre prin care condamna reclamanta în primă instanţă. Rezultă că aceasta a fost condamnată în primă instanţă pentru tâlhărie, deşi hotărârea de achitare pentru lovire sau alte violenţe rămăsese deja definitivă.

În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanta a fost judecată în două rânduri pentru aceleaşi acte de violenţă. Prin urmare, a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Cuvinte cheie: >