Cauza DMD împotriva României (cererea nr. 23022/13) privește procedura inițiată de un fiu împotriva tatălui pentru violență în familie.
În hotărârea din 3 octombrie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat
- în unanimitate, că a fost încălcat articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante) din Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece ancheta privind acuzațiile de abuz a durat prea mult timp și a fost marcată de alte deficiențe grave, și
- cu patru voturi la trei, că a fost încălcat articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), deoarece instanțele naționale nu au examinat pe fond cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor, în ciuda faptului că aveau obligația de a se pronunța chiar și fără o cerere formală din partea victimei.
Situația de fapt
În februarie 2004, mama reclamantului a sunat la o linie telefonică de protecție a copilului să raporteze că fiul a fost agresat de soț. In perioada martie-iulie 2004, aceasta s-a plâns la poliție de cinci ori. După cea de-a cincea plângere, autoritățile au deschis o anchetă penală. Organele de urmărire penală au audiat șase martori și au examinat rapoartele psihologice, ceea ce a dus la punerea sub acuzare a tatălui reclamantului în decembrie 2007.
Ca urmare a unui număr de retrimiteri a cauzei spre rejudecare, Tribunalul București l-a condamnat în cele din urmă pe tată în aprilie 2012 pentru că l-a abuzat fizic și verbal pe copilul său.
Procesul s-a încheiat în noiembrie 2012 prin decizia Curții de Apel București care l-a condamnat pe tatăl reclamantului la trei ani de închisoare cu suspendare. Curtea a considerat că comportamentul tatălui a fost mai sever decât tipul de violență „izolată sau întâmplătoare“, care ar putea apărea atunci când părinții pur și simplu își pedepsesc copiii.
Cuantumul pedepsei a fost redus, instanța ținând seama de durata excesivă a procedurii. Reclamantul și procurorul s-au plâns de faptul că nu au fost acordate despăgubiri. Cu toate acestea, Curtea de Apel a constatat că nu a trebuit să examineze problema despăgubirilor întrucât nici reclamantul și nici procurorul nu au solicitat despăgubiri în fața instanțelor inferioare.
Părinții reclamantului au divorțat în septembrie 2004 și el a rămas cu mama sa.
Invocând articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), reclamantul s-a plâns că poliția, parchetul și instanțele nu au reușit să investigheze prompt și eficient acuzațiile privind violența tatălui său. Invocând articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil), el s-a plâns, de asemenea, cu privire la durata excesivă a procesului penal împotriva tatălui său și neacordarea de despăgubiri de către instanțe.
Aprecierea CEDO
Curtea a reamintit faptul că statele membre trebuie să depună eforturi pentru a proteja în mod expres și exhaustiv demnitatea copiilor. În practică, acest lucru necesită un cadru legal de protecție adecvată a copiilor împotriva violenței domestice, inclusiv descurajarea eficientă a unor astfel de încălcări grave ale integrității personale, măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente despre care autoritățile au (sau ar trebui să aibă) cunoștință, și anchete oficiale efective în cazul în care o persoană se plânge de rele tratamente.
Cu toate acestea, în cazul reclamantului, în urma plângerii adresate autorităților de protecție a copilului, după primele patru plângeri penale la poliție sau în cei trei ani și șase luni cât a durat anchetarea și punerea sub acuzare a tatălui, s-a făcut prea puțin.
Durata totală a procedurii, opt ani și patru luni, a fost excesivă și vina pentru acest lucru nu ar putea fi atribuită în nici un fel reclamantului.
În al doilea rând, au existat mai multe deficiențe în cadrul procedurii. În timp ce instanțele au luat în considerare durata excesivă a procesului la condamnarea tatălui, nu au oferit nici o compensație comparabilă reclamantului, în ciuda faptului că și el a suferit consecințele duratei excesive a procedurii. Mai mult decât atât, abordarea instanțelor a problemei abuzului domestic, aparent sugerând că actele «izolate și întâmplătoare» de violență ar putea fi tolerate în cadrul familiei, nu este compatibilă nici cu dreptul intern nici cu Convenția – ambele interzicând relele tratamente, inclusiv pedeapsa corporală. Orice formă de justificare a maltratării unui copil subminează respectul pentru demnitatea copiilor.
În cele din urmă, reclamantul nu a primit absolut nici o despăgubire pentru abuz.
Curtea a concluzionat că ancheta privind acuzațiile de abuz a fost ineficientă, deoarece a durat prea mult și a fost marcată de deficiențe grave, prin încălcarea articolului 3. Având în vedere această constatare, Curtea a considerat că nu mai este necesar să se pronunțe separat cu privire la plângerea în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la durata excesivă a procedurii.
Curtea a observat că, în conformitate cu legea aplicabilă (articolul 17 din Codul de procedură penală), instanțele aveau obligația de a se pronunța cu privire la problema despăgubirilor în cazurile în care victima era minoră și, prin urmare, nu avea capacitate juridică, chiar și fără o cerere formală din partea victimei.
Având în vedere o astfel de formulare fără echivoc în dreptul intern, Curtea de Apel ar fi trebuit să examineze pe fond cererea reclamantului cu privire la acordarea daunelor. În schimb, instanța nu a făcut decât să observe că nici reclamantul și nici procurorul nu au solicitat despăgubiri în fața instanțelor inferioare și, în consecință, nu a examinat rolul instanțelor interne sau al procurorului în asigurarea interesului superior al reclamantului. Aceasta a constituit o negare a justiției, prin încălcarea articolului 6 § 1.
Cuvinte cheie: cauza DMD împotriva României > CEDO > dreptul la un proces echitabil > interesul superior al copilului > pedepse sau tratamente inumane ori degradante > violenta in familie