În hotărârea din 18 iunie 2019 în cauza Mehmet Reșit Arslan și Orhan Bingöl împotriva Turciei (cererile nr. 47121/06, 13988/07 și 34750/07), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în unanimitate, a constatat că a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 1.
În fapt – În iunie 2006, cei doi reclamanți, condamnați pentru activități teroriste, au susţinut un examen de admitere pentru două instituții de învățământ superioare. Primul reclamant a fost admis pentru anul de studii 2006/2007 la facultatea de Management şi Economie, care oferea studii la distanță. Cel de-al doilea reclamant a obținut o notă care i-ar fi permis admiterea într-o instituție de învățământ superior, chiar dacă nu s-a înregistrat pentru anul universitar 2006/2007.
În acest context, și bazându-se pe legislația relevantă, reclamanții au solicitat permisiunea să utilizeze computerul cu acces la Internet, în spațiile destinate în acest scop de către administrația penitenciarului, pentru a-și continua studiile superioare. Primul reclamant a solicitat, de asemenea, să utilizeze în celulă un dispozitiv computer-traducător. Cererile lor au fost respinse de către administrația penitenciarului. Recursurile formulate împotriva acestor decizii nu au avut succes.
În drept – Articolul 2 din Protocolul nr. 1
a) Domeniul de aplicare a primei teze a articolului 2 din Protocolul nr. 1 – solicitările reclamanților înaintate autorităților penitenciare au constat în utilizarea materialelor audiovizuale și a computerelor sau a dispozitivelor electronice, în scopul pregătirii lor pentru examenul de admitere la universitate sau pentru continuarea studiilor superioare. Prin urmare, nu conta dacă cel de-al doilea reclamant a fost sau nu înscris la o instituție de învățământ. Ambii reclamanți intenționau să-şi continue studiile superioare în instituții care ofereau învăţare la distanță și și-au justificat cererea prin participarea în 2006, la concursul de admitere în instituțiile de învățământ relevante.
Legislația turcă permitea deținuților să-și continue studiile în penitenciare, în măsura resurselor închisorii. În special, instituțiile penitenciare aveau obligația de a nu împiedica accesul la o activitate educațională pusă la dispoziție în cadrul instituţiei. În acest sens, în baza articolului 67 § 3 din Legea nr 5275, utilizarea resurselor de formare audiovizuale și a computerelor cu acces la internet erau autorizate, sub supraveghere, în camere alocate în acest scop de către autoritățile penitenciarului, în cadrul programelor de reabilitare sau cursuri de formare. Această posibilitate a constituit un mijloc indispensabil pentru a asigura exercitarea reală a dreptului la educație, deoarece permitea deținuților să se pregătească pentru examenele de admitere la instituțiile de învățământ superior, pentru continuarea studiilor. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, accesul la instituțiile de învățământ existente la un moment dat constituie o parte integrantă a dreptului garantat în prima teză a articolului 2 din Protocolul nr. 1. Rezultă că plângerea în cauză a intrat în domeniul de aplicare a acestui articol.
(b) În drept – Legea internă permitea deținuților, în anumite condiții, să utilizeze computerul și să acceseze internetul. Această utilizare, totuși, putea fi supusă supravegherii administrației penitenciarului și putea fi limitată pentru persoanele cu un anumit grad de pericol sau cele condamnate pentru apartenența la o organizație ilegală. O astfel de limitare a drepturilor reclamanților era prevăzută de lege și urmărea scopul legitim de apărare a ordinii publice și prevenire a unei infracțiuni.
Modul de reglementare a accesului la materialele de formare audiovizuală, computere și internet ţine de marja de apreciere a statului contractant. Penitenciarele din prezenta cauză au avut mijloacele necesare pentru a oferi deținuților lor posibilitatea oferită de lege. Mai mult, nicio justificare concretă pentru lipsa de resurse ale închisorilor în cauză nu au fost prezentate în cadrul procedurii naţionale sau în fața Curții.
În plus, dorința deţinuţilor de a beneficia de posibilitatea oferită de legislația relevantă a rezultat din doleanţa lor de a-și continua studiile.
Refuzul cererii primului reclamant, de a utiliza în celulă un dispozitiv electronic cu funcții de calcul și de traducere engleză-turcă a fost justificat, cu atât mai mult că utilizarea acestui dispozitiv se autoriza într-o cameră sub supraveghere care trebuia să fie specificată de către administrația penitenciarului.
Cu privire la accesul la computere și la internet, deşi din considerente de securitate invocate de autoritățile naționale și de către Guvern referitor la reclamanți pot fi considerate relevante, instanțele naționale nu au efectuat nicio analiză detaliată a riscurilor de securitate și au eşuat să pună în balanță diferitele interese aflate în joc și să-și îndeplinească datoria de a preveni orice abuz de putere din partea administrației. În aceste condiții, Curtea nu a fost convinsă că în speță au fost invocate motive suficiente pentru a justifica refuzul autorităților de a da curs cererilor în baza dreptului prevăzut de articolul 67 § 3 din Legea nr. 5275.
Omisiuni similare au împiedicat Curtea să își exercite efectiv supravegherea europeană cu privire la problema dacă autoritățile naționale au aplicat standardele stabilite de jurisprudența sa privind punerea în balanţă a intereselor vizate.
Prin urmare, instanțele naționale nu au asigurat un echilibru corect între dreptul reclamanților la educație și cerințele ordinii publice.
***Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova***
Cuvinte cheie: CEDO > dreptul la educatie