În Hotărârea Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI (C-507/18), pronunțată la 23 aprilie 2020, CJUE a statuat că declarațiile făcute de o persoană în cadrul unei emisiuni audiovizuale, potrivit cărora ea nu ar recruta niciodată și nici nu ar recurge în întreprinderea sa la o colaborare cu persoane de o anumită orientare sexuală, intră în domeniul de aplicare material al Directivei
2000/78 (denumită în continuare „Directiva antidiscriminare” și mai precis al noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă, chiar dacă nicio procedură de recrutare nu era în curs sau programată atunci când aceste declarații au fost făcute, cu condiția totuși ca legătura dintre declarațiile menționate și condițiile de acces la încadrarea în muncă sau la muncă în cadrul întreprinderii să nu fie ipotetică.
În speță, un avocat declarase, cu ocazia unui interviu realizat în cadrul unei emisiuni radiofonice, că nu intenționa să recruteze și nici să recurgă la o colaborare în cabinetul său cu persoane homosexuale. Considerând că acesta a făcut afirmații care constituiau o discriminare pe motive de orientare sexuală a lucrătorilor, o asociație de avocați care apără în justiție drepturile persoanelor lesbiene, gay, bisexuale, transsexuale sau intersexuale (LGBTI) l-a acționat în justiție în vederea obținerii unei reparații. Întrucât acțiunea a fost admisă în primă instanță, iar hotărârea a fost confirmată în apel, avocatul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia). În aceste condiții, aceasta din urmă a adresat Curții o cerere de decizie preliminară privind, în special, interpretarea noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, în sensul Directivei „antidiscriminare”.
După ce a amintit că această noțiune necesită o interpretare autonomă și uniformă și nu poate face obiectul unei interpretări restrictive, Curtea a interpretat noțiunea menționată făcând trimitere la Hotărârea sa Asociația Accept (C-81/12).
Astfel, Curtea a subliniat printre altele că declarațiile care sugerează existența unei politici de recrutare homofobe intră în sfera noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, chiar dacă acestea provin de la o persoană care nu este capabilă din punct de vederejuridic să încadreze în muncă, cu condiția să existe o legătură neipotetică între aceste declarații și politica de recrutare a angajatorului.
Existența unei astfel de legături trebuie apreciată de instanțele naționale pe baza tuturor circumstanțelor ce caracterizează declarațiile menționate. Sunt în special relevante în această privință statutul autorului declarațiilor și calitatea în care acesta s-a exprimat, care trebuie să dovedească faptul că acesta are sau poate fi perceput ca având o influență determinantă asupra politicii de recrutare a angajatorului. Instanțele naționale trebuie de asemenea să țină seama de natura și de conținutul declarațiilor respective, precum și de contextul în care au fost efectuate aceste declarații, în special caracterul lor public sau privat.
Potrivit Curții, faptul că această interpretare a noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” poate determina o eventuală restrângere a exercitării libertății de exprimare nu repune în discuție această interpretare. Curtea a amintit, în această privință, că libertatea de exprimare nu este un drept absolut și că exercitarea sa poate presupune restrângeri, cu condiția ca acestea să fie prevăzute de lege și să respecte substanța acestui drept, precum și principiul proporționalității. Acest principiu implică să se verifice dacă aceste restrângeri sunt necesare și dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. În speță, aceste condiții sunt îndeplinite, dat fiind că restrângerile rezultă în mod direct din Directiva „antidiscriminare” și se aplică numai pentru atingerea obiectivelor acesteia, și anume garantarea principiului egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și realizarea unui nivel ridicat de încadrare în muncă și de protecție socială. În plus, ingerința în exercitarea libertății de exprimare nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor directivei menționate, fiind interzise numai declarațiile care constituie o discriminare în ceea ce privește încadrarea în muncă sau ocuparea forței de muncă. În plus, restrângerile care decurg din Directiva „antidiscriminare” sunt necesare pentru garantarea drepturilor în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă de care dispun persoanele vizate de această directivă.
Astfel, esența însăși a protecției acordate de directiva menționată în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ar putea deveni iluzorie dacă declarații care intră în sfera noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, în sensul aceleiași directive, nu ar intra în domeniul de aplicare al acesteia pentru motivul că au fost făcute în cadrul unei emisiuni audiovizuale de divertisment sau că acestea constituie expresia unei opinii personale a autorului lor.
În sfârșit, Curtea a statuat că Directiva „antidiscriminare” nu se opune reglementării italiene care recunoaște în mod automat calitatea procesuală activă pentru obținerea respectării obligațiilor care decurg din directivă și, dacă este cazul, pentru obținerea unei reparații, unei asociații de avocați al cărei obiect statutar constă în apărarea în justiție a persoanelor care au o anumită orientare sexuală și în promovarea culturii și a respectării drepturilor acestei categorii de persoane, ca urmare a acestui obiect și independent de eventualul său scop lucrativ, atunci când au loc fapte care pot constitui o discriminare, în sensul directivei menționate, împotriva acelei categorii de persoane și nu poate fi identificată o persoană lezată.
Curtea a precizat în această privință, că, chiar dacă directiva „antidiscriminare” nu impune recunoașterea unei asemenea calități unei asociații precum cea în discuție în litigiul principal atunci când nu poate fi identificată nicio persoană lezată, aceasta prevede posibilitatea ca statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile protecției principiului egalității de tratament decât cele pe care aceasta le conține. Prin urmare, revine statelor membre care au efectuat această alegere sarcina de a decide în ce condiții o asociație poate iniția o procedură jurisdicțională având ca obiect constatarea existenței unei discriminări și sancționarea acesteia.
Statelor membre le revine în special sarcina de a stabili dacă scopul lucrativ sau nelucrativ al asociației trebuie să exercite o influență asupra aprecierii calității sale procesuale active în acest sens și să precizeze întinderea unei astfel de acțiuni, în special sancțiunile care pot fi pronunțate la finalul acesteia din urmă, astfel de sancțiuni trebuind, conform articolului 17 din Directiva „antidiscriminare”, să fie efective, proporționale și disuasive, inclusiv atunci când nu există o persoană lezată identificabilă.
Sursa: comunicat CJUE
Cuvinte cheie: angajator > CJUE > discriminare > homosexualitate
