Articolul 273 primul paragraf din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/162/UE a Consiliului din 22 decembrie 2009, nu impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane impozabile în scopul perceperii taxei pe valoarea adăugată doar pe baza altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, nici chiar atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către respectiva persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată.
Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun ca o administrație fiscală să decidă ca serviciile de medicină veterinară să fie supuse taxei pe valoarea adăugată în împrejurări precum cele din litigiul principal, în condițiile în care această decizie se întemeiază pe norme clare, iar practica respectivei administrații nu a fost de natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe la astfel de servicii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere. (CJUE, Hotărârea din 9 iulie 2015 pronunțată în cauza cauza C‑144/14)
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere (Tribunalul Maramureș) a solicitat, în esență, să se stabilească dacă articolul 273 primul paragraf din Directiva 2006/112 impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane impozabile în scopul perceperii TVA‑ului doar pe baza altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către respectiva persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată.
Deși articolul 214 alineatul (1) din Directiva 2006/112 prevede că statele membre adoptă măsurile necesare pentru identificarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA, nu este mai puțin adevărat că, în temeiul articolului 213 alineatul (1) din această directivă, revine persoanei interesate obligația de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitatea ca persoană impozabilă. Pe de altă parte, Curtea a considerat de asemenea că din modul de redactare a articolului 214 alineatul (1) din directiva menționată rezultă că statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere atunci când adoptă măsuri pentru a asigura identificarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA
În al doilea rând, statele membre sunt obligate să asigure respectarea obligațiilor care incumbă persoanelor impozabile, beneficiind în această privință de o anumită latitudine, în special în legătură cu modul de utilizare a mijloacelor de care dispun sub rezerva de a asigura o colectare eficientă a resurselor proprii ale Uniunii Europene și de a nu crea diferențe semnificative în ceea ce privește modul în care sunt tratate persoanele impozabile, fie în cadrul unuia dintre statele membre, fie în ansamblul acestora.
Rezultă că deși Directiva 2006/112 impune statelor membre luarea tuturor măsurilor necesare pentru identificarea, dacă este cazul din oficiu, a unei persoane impozabile în scopuri de TVA, nu le impune adoptarea unor măsuri legislative și administrative de natură să asigure că, în gestionarea altor declarații fiscale decât cele privind TVA‑ul, este verificată simultan respectarea obligațiilor contribuabilului cu privire la această taxă, în condițiile în care de altfel asemenea declarații nu conțin în mod necesar toate datele care pot fi furnizate în cazul unei declarații de TVA în conformitate cu articolul 250 alineatul (1) din Directiva 2006/112 și care sunt necesare pentru stabilirea acestei taxe.
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească, în esență, dacă principiile securității juridice și protecției încrederii legitime se opun ca o administrație fiscală națională să decidă că serviciile de medicină veterinară sunt supuse TVA‑ului în împrejurări precum cele din litigiul principal.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie să fie respectate de instituțiile Uniunii, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt conferite prin directivele Uniunii
În speță, din decizia de trimitere reiese că legiuitorul român ar fi eliminat referirea la îngrijirile veterinare din lista operațiunilor scutite de TVA începând de la data aderării României la Uniune, la 1 ianuarie 2007, menționând în această privință necesitatea de a asigura conformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii.
În aceste condiții, independent chiar de nepublicarea în limba română a Hotărârii Comisia/Italia (122/87, EU:C:1988:256), care menționează aplicarea acestei taxe serviciilor de îngrijiri veterinare, este necesar să se considere că un regim juridic precum cel descris anterior pare suficient de clar și de previzibil în ceea ce privește aplicarea TVA‑ului la aceste servicii în perioada vizată de situația de fapt din litigiul principal, aspect care trebuie totuși verificat de instanța de trimitere.
Trebuie, în această privință, să se arate în special că TVA‑ul este de aplicare generală și că sunt excluse din domeniul său de aplicare doar operațiunile care sunt scutite în mod expres. Rezultă de aici că simpla eliminare a unei operațiuni din lista celor care beneficiază de o scutire este suficientă, din punctul de vedere al cerinței securității juridice, pentru ca o astfel de operațiune să figureze printre operațiunile impozabile.
Desigur, din principiul securității juridice decurge de asemenea că situația fiscală a persoanei impozabile nu poate fi repusă în discuție la nesfârșit .Simpla împrejurare că administrația fiscală recalifică, în termenul de prescripție, o anumită operațiune drept activitate economică supusă TVA‑ului nu poate așadar, în sine, în lipsa altor împrejurări, să aducă atingere acestui principiu.
În consecință, nu se poate susține în mod valabil că principiul securității juridice se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, ca administrația fiscală să efectueze, în termenul de prescripție, o rectificare a TVA‑ului aferent unor servicii de medicină veterinară deja prestate care ar fi trebuit să fie supuse acestei taxe.
În ceea ce privește, în al doilea rând, principiul protecției încrederii legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise.
În această privință, este necesar să se verifice dacă actele unei autorități administrative au dat naștere în percepția unui operator economic prudent și avizat unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie să fie stabilit caracterul legitim al acestei încrederi .Cu toate acestea, reiese din dosarul prezentat Curții că practica administrativă a autorităților fiscale naționale în ceea ce privește supunerea medicilor veterinari la plata TVA‑ului nu pare de natură să demonstreze că aceste condiții ar fi întrunite în litigiul principal.
În special, faptul că autoritățile fiscale naționale nu ar fi supus în mod sistematic serviciile de medicină veterinară plății TVA‑ului în perioada vizată de situația de fapt din litigiul principal, dincolo de faptul că este contestat de guvernul român, nu poate fi suficient a priori, cu excepția unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepția unui operator economic normal de prudent și de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de servicii, în condițiile în care, după cum s‑a arătat mai sus, taxa menționată este de aplicare generală, iar serviciile de medicină veterinară fuseseră retrase din lista operațiunilor scutite începând de la 1 ianuarie 2007.
Cuvinte cheie: CJUE > principiul securitatii si certitudinii juridice > TVA
