Dreptul Uniunii nu se opune unei reglementări naţionale care prevede că fiecare proprietar al unui apartament dintr-o clădire aflată în proprietate comună este obligat să contribuie la costurile legate de energia termică ce alimentează părţile comune.
În Hotărârea EVN Bulgaria Toplofikatsia (C-708/17 şi C-725/17), pronunţată la data de 5 decembrie 2019, Curtea a analizat compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naţionale în materie de furnizare a energiei termice şi a statuat că Directiva 2011/83 privind drepturile consumatorilor şi Directiva 2005/29 privind practicile comerciale neloiale nu se opun unei reglementări naţionale care obligă proprietarii unui apartament dintr-o clădire aflată în proprietate comună racordat la o reţea de încălzire centralizată să contribuie la costurile legate de consumul de energie termică aferent părţilor comune şi instalaţiei interioare ale clădirii, cu toate că nu au solicitat în mod individual furnizarea energiei termice şi nu o utilizează în apartamentul lor. În ceea ce priveşte această reglementare, Curtea a mai dispus că Directivele 2006/32 şi 2012/27 privind eficiența energetică nu se opun ca facturile referitoare la acest consum să fie stabilite, pentru fiecare proprietar al unui apartament din clădire, în mod proporțional cu volumul încălzit aferent
apartamentului său.
Litigiile principale se înscriu în contextul a două acţiuni privind plata unor facturi trimise proprietarilor de apartamente din clădiri aflate în proprietate comună şi care privesc consumul de energie termică aferent instalaţiilor interioare şi părţilor comune ale acestor clădiri, întrucât unii dintre aceşti proprietari au refuzat să plătească aceste facturi. Astfel, aceştia apreciază că, deşi clădirea lor este alimentată de la reţeaua de încălzire centralizată în temeiul unui contract de furnizare încheiat între coproprietate şi furnizorul de energie termică, totuşi ei nu au consimţit să beneficieze de energie termică şi nu o utilizează în propriile lor apartamente.
Curtea s-a concentrat mai întâi asupra interpretării noţiunii de „consumator” în sensul Directivei 2011/83 şi a statuat că se regăsesc în această noţiune, în calitatea lor de clienţi ai unui furnizor de energie, proprietarii şi titularii unui drept real asupra unui apartament dintr-o clădire aflată în proprietate comună racordat la o reţea de încălzire centralizată întrucât sunt persoane fizice neimplicate în activităţi comerciale sau profesionale. Curtea a dedus astfel de aici că respectivele contracte de furnizare a energiei termice în discuţie în cauza principală intră în categoria contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori în sensul articolului 3 alineatul (1) din
Directiva 2011/83.
În continuare, Curtea a făcut precizări cu privire la noţiunea de „furnizare nesolicitată” de bunuri în sensul articolului 27 din Directiva 2011/83, arătând că alimentarea cu energie termică a instalaţiei interioare şi, implicit, a părţilor comune ale unei clădiri aflate în proprietate comună, efectuată ca urmare a unei decizii de racordare a acestei clădiri la încălzirea centralizată adoptate de coproprietatea acesteia, conform dreptului naţional, nu constituie o furnizare nesolicitată de energie termică centralizată.
În sfârşit, Curtea s-a pronunţat cu privire la metoda de facturare a consumului de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună. Astfel, aceasta a subliniat că, în conformitate cu Directiva 2006/326, statele membre garantează dotarea consumatorilor finali, îndeosebi de energie electrică şi de energie termică centralizată, cu contoare individuale care să reflecte exact consumul real de energie, atunci când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic. Or, în opinia Curţii, este aparent dificil de conceput să se poată individualiza în întregime facturile referitoare la încălzire în clădirile aflate în proprietate comună, în special pentru încălzirea aferentă instalaţiei interioare şi părţilor comune, dat fiind că apartamentele dintr-o astfel de clădire nu sunt independente unele de altele pe plan termic deoarece căldura circulă între spaţiile încălzite şi cele care sunt mai puţin încălzite sau nu sunt încălzite. În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că, ţinând cont de marja largă de manevră de care dispun statele membre în stabilirea metodei de calcul privind consumul de energie termică în clădirile aflate în proprietate comună, Directivele 2006/32 şi 2012/27 nu se opun ca respectivul calcul al căldurii emise de instalaţiile interioare dintr-o astfel de clădire să se facă în mod proporţional cu volumul încălzit aferent fiecărui apartament.
Cuvinte cheie: CJUE > energie termica > proprietate comuna
