Clauza de risc valutar nu este abuzivă

21 iulie 2016 Drept Civil Jurisprudenta

În cauza dedusă judecăţii, obligaţia de achiziţionare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadenţă (CHF), prin folosirea de către bancă, în temeiul autorizării primite de la titularii conturilor, a sumelor aflate în conturile curente ale împrumutaţilor/co-plătitorului/garantului, după caz, la cursul de schimb al pârâtei, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.

Spre deosebire de situaţia de fapt din cauza Kásler şi Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauza din contractul de credit, care instituie obligaţia împrumutatului (şi a debitorilor accesorii) de a restitui creditul în CHF şi totodată, implicit, şi obligaţia de a suporta şi diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remuneraţie pentru o prestaţie efectuată de Bancă, ci o prestaţie caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine.

”Prin contractul de credit, reclamanta a primit un credit de nevoi personale pentru suma de 15225 CHF pe o durată de 120 luni.

Conform Secţiunii 2 Condiţiile împrumutului în art. 8.1 Împrumutatul şi/sau Împrumutatul Solidar va/vor rambursa împrumutul şi dobânda aferentă în rate lunare egale (anuitaţi), conform Graficului de rambursare, parte integrantă a prezentului contract de împrumut în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate, în temeiul prezentului Contract, în conformitate cu termenii specificaţi în Cap.III Termenii Împrumutului.

Conform art. 8.4 Îmrumutatul şi Împrumutatul Solidar mandatează prin prezenta Banca în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menţionat în Cap. III Termenii Împrumutului şi orice cont al Împrumutatului şi al Împrumutatului Solidar, la datele de scadenţă ale acestora. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă în moneda în care a fost acordat Împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume din dau în legătură cu prezentul Contract, Banca este autorizată expres prin prezentul Contract să utilizeze disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz.

La art. 6.3 din contract s-au prevăzut următoarele:
„Împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la Bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.
Împrumutatul/co-plătitorul/garantul mandatează Banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/co-plătitorului/garantului deschis la Bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/co-plătitor/garant, la scadenţa prevăzută în contract.
Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, Banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării sau alte taxe, după caz”.

În drept,

În raport de data încheierii contractului, respectiv 16.06.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.

Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale.

Reclamanta este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scopuri personale, respectiv în scopul de a realiza o investiţie imobiliară.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 8.1 şi 8.4, având în vedere situaţia de fapt menţionată anterior, instanţa reţine că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Mai mult, alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Citeste mai mult  Conducerea unui autovehicul sub influența băuturilor alcoolice. (Ne)legalitatea prelevării unei singure mostre de sânge

În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).

Instanţa mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune şi o altă condiţie pentru existenţa unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Buna-credinţă presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părâţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Legea 193/2000 impune o excepţie prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Aceste condiţii sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce priveşte buna credinţă, tribunalul are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .

În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. Drept urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj uşor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Citeste mai mult  Declarații neconforme cu realitatea date de persoana vătămată în fața organelor de urmărire penală. Consecințe

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanţa naţională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative:
– clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile prestate;
– clauza să nu fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 42, excepţiei prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.

Tot în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

De asemenea, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:
„ (…) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte”.

Este de notat însă că atât în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (pct. 51), cât şi în hotărârea pronunţată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, Matei şi Matei (pct. 53 şi 72), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual” (pct. 51 din hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esenţial al prestaţiei debitorului şi dacă aceasta a fost redactată în mod clar şi inteligibil.

Clauzele denunţate de reclamantă ca având caracter abuziv vizează modul în care debitorul principal şi cei accesorii trebuie să îndeplinească obligaţia de plată a ratelor.

Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deşi sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.

Articolul 8.1 din contract care instituie obligaţia reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligaţia principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).

Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 8.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanţa nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.

Clauza 8.4 reglementează un mandat dat pârâtei de toţi cei care şi-au asumat obligaţia de restituire a debitului de a debita orice cont în vederea efectuării plăţii parţiale scadente, precum şi posibilitatea pârâtei de a utiliza disponibilităţile băneşti ale debitorilor deţinute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de bancă.

Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligaţie caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanţie personală.

Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanţa poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanţa a statuat că părţile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Invocarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, obligatorie pentru instanţele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la reţinerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 contractul de credit.

Citeste mai mult  Menționarea eronată a datei în procesul-verbal de contravenție. Consecințe

Este incontestabil că prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit între altele că „o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator (…), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute (…) în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă (…)” însă o astfel de soluţie nu echivalează cu reţinerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în condiţiile în care doar instanţa naţională învestită cu soluţionarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumărate ori în hotărârile sale Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârea pronunţată în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).

În cauza dedusă judecăţii, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a art. 8.4, obligaţia de achiziţionare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadenţă (CHF), prin folosirea de către pârâtă, în temeiul autorizării primite de la titularii conturilor în temeiul art. 8.4, a sumelor aflate în conturile curente ale împrumutaţilor/co-plătitorului/garantului, după caz, la cursul de schimb al pârâtei, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.

Spre deosebire de situaţia de fapt din cauza Kásler şi Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauza de la art. 8.4 din contractul de credit, care instituie obligaţia împrumutatului (şi a debitorilor accesorii) de a restitui creditul în CHF şi totodată, implicit, şi obligaţia de a suporta şi diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remuneraţie pentru o prestaţie efectuată de Bancă, ci o prestaţie caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 8.4 în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de pârâtă în numele şi pe seama clienţilor, în baza autorizării date conform clauzei de la art. 8.4.

Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligaţia de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziţionarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadenţă.

De altfel, clauza de la art. 8.4 din contractul de credit nu este aplicabilă decât în subsidiar, în situaţia în care împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenţei ratei, în contul curent suma necesară efectuării plăţii parţiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obţină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii şi să alimenteze la scadenţă contul curent în această monedă, în vederea efectuării plăţii.

În absenţa altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 8.4 din contract, instanţa nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamantei referitoare la această clauză.

Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, prin luarea în considerare a cursului CHF – RON de la data încheierii contractului de credit nu este întemeiată. Această cerere are caracter accesoriu faţă de cea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a art. 8.1 şi 8.4 din condiţiile speciale ale contractului de credit, cerere pe care instanţa a apreciat-o ca fiind nefondată.

Instanţa reţine că în virtutea principiului nominalismului monetar împrumutatul este obligat să restituie creditul în moneda în care l-a primit. Desigur că norma care îl instituie are un caracter supletiv, fapt ce permite părţilor să deroge de la regula restituirii creditului în moneda în care a fost acordat de către bancă (de altfel, însăşi stipularea art. 8.1) din condiţiile speciale ale contractului de credit a fost posibilă urmare a caracterului supletiv al art. 1578 C.civ., însă din moment ce părţile au încheiat o convenţie de împrumut prin care nu au derogat de la principiul nominalismului monetar, acestea sunt obligate, conform art. 969 C.civ. şi principiului forţei obligatorii a contractelor, să respecte acest principiu, revenindu-i consumatorului obligaţia de a restitui creditul în moneda în care i-a fost pus la dispoziţie.

Drept urmare, constatând că pretenţiile reclamanţilor nu sunt întemeiate, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată.” (Judecătoria Sectorului 1 București, Sentința civilă nr. 19005/2015, definitivă prin Decizia nr. 1657 din 17 mai 2016 a Tribunalului București, portal.just.ro)

Cuvinte cheie: > >