Clauze abuzive. Comision de administrare. Comision de risc

8 octombrie 2015 Drept Civil Jurisprudenta

”Prima instanţă a apreciat în mod legal şi temeinic că cele două comisioane contestate, respectiv clauzele din convenţii care le cuprind, sunt abuzive în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale O.U.G. nr. 50/2010 prin care a fost eliminat comisionul de risc şi urmare cărora a fost încheiat între părţi actul adiţional în cuprinsul căruia este prevăzută perceperea de către apelantă a comisionului de administrare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc, devenit în urma încheierii actului adiţional nr. 1/2010 comision de administrare , solicitând modificarea contractului în sensul înlăturării acestor clauze şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu şi în mod abuziv.

În temeiul art. 4 alin. 1, 2 şi 6 (invocat de apelantă) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să dea naştere, ea singură sau împreună cu alte clauze, unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului.

Potrivit art. 4 alin. 5 din aceeaşi lege, invocat de asemenea de către recurentă, „fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.”

Cu privire la includerea comisioanelor în costul total al contractului, este real că atât în convenţia dintre părţi, cât şi în acord cu prevederile legale în vigoare la data încheierii acestuia, respectiv art. 2 din O.U.G. nr. 21/1998, art. 17 din O.U.G. nr. 99/2006, aceste comisioane sunt incluse în costul total al contractului. Însă includerea acestor comisioane în costul contractului, atât în lumina convenţiei dintre părţi, cât şi în lumina definiţiilor legale ale noţiunii, nu înlătură posibilitatea analizării caracterului abuziv al acestor clauze potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Acest text legal se referă la obiectul principal al contractului, ori în lumina definiţiei contractului de împrumut, obiectul principal constă în suma împrumutată şi eventual dobânda, nu şi alte prestaţii care pot lipsi dintr-un asemenea contract.

Mai mult, tribunalul constată că prin Hotărârea din 26 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank S.A., s-a stabilit că „articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.”

Citeste mai mult  ICCJ. Eroare asupra substanţei obiectului contractului. Condiţii

De asemenea, potrivit considerentelor de la pct. 44 al Hotărârii Curţii Europene de Justiţie în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, obligatorie pentru instanţele naţionale, „dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv a clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. „

Criticile referitoare la celelalte condiţii legale pentru aprecierea caracterului abuziv al unor clauze, inclusiv prin luarea în consideraţie a tuturor factorilor care au stat la baza încheierii convenţiei sunt, de asemenea, nefondate.

Reclamanţii şi-au dovedit calitatea de consumator în sensul pe care legislaţia (art. 2 din Legea nr. 193/2000) îl dă acestei noţiuni, respectiv „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.” Faptul că legislaţia în materie vizează un consumator mediu nu implică în cauză stabilirea în sarcina reclamanţilor a unei altfel de diligenţe decât cea caracteristică acestui tip de consumator.

Factorii pretinşi de către recurentă a fi luaţi în calcul nu se pot raporta la nici un element la comisionului de risc înscris în contractul iniţial. Astfel cum rezultă din pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale, acest comision este prevăzut numai ca şi calcul, fără ca măcar să fie descrise aspecte legate de necesitatea perceperii lui. Asemenea aspecte sunt menţionate în Condiţiile speciale şi privesc punerea la dispoziţia reclamanţilor a împrumutului, aspect însă care ţine de obiectul de activitate al societăţii apelante. În situaţia în care banca aprecia că putea avea riscuri mult mai mari decât cele care ar fi putut fi acoperite prin instituirea ipotecii avea posibilitatea să pretindă garanţii reale imobiliare suplimentare, dar în nici caz un putea majora această garanţie cu perceperea şi a unui comision distinct pentru risc, nerambursabil în situaţia în care creditul ar fi fost achitat integral la scadenţă fără nici o problemă, deoarece garantarea obligaţiei constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia, care nu se poate transforma într-o obligaţie de plată suplimentară.

Citeste mai mult  Rolul activ al judecătorului

Prin încheierea actului adiţional din 2010 s-au modificat aspecte de la pct. 4 lit. a din convenţie, acest comision de risc a fost redenumit comision de administrare, însă din conţinutul aspectele care l-au determinat rezultă că el are scopul de acoperi în genere riscul de credit. Ori, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, art. 36, un asemenea comision este interzis.

Faptul că intimaţii reclamanţi au încheiat convenţia de credit în scopul refinanţării unui alt credit contractat de la altă bancă este lipsită de relevanţă juridică în condiţiile în care în orice situaţia în care persoana acţionează ca şi consumator trebuie respectate prevederile legale edictate pentru protecţia acestuia. Simpla cunoaştere a clauzelor contractuale fără posibilitatea modificării acestora de către împrumutaţi nu echivalează cu negocierea lor.

Împrejurarea că iniţial intimaţii au semnat convenţia, iar ulterior împrejurări de moment (potrivit recurentei) i-au determinat să o conteste în parte este lipsită de relevanţă juridică atâta vreme cât nulitatea absolută – sancţiune care intervine în cazul clauzelor al căror caracter a fost apreciat drept abuziv. În acest sens, instanţa constată că Legea nr. 193/2000 a transpus în legislaţia internă Directiva 93/13/CEE, iar dispoziţiile acesteia sunt, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie (cauza Salvat Editores SA v Jose M. Snacvhez Alcon Prades C-241/98).
Cu privire la condiţia negocierii clauzei, de natură a înlătura caracterul abuziv, instanţa apreciază că în mod legal şi temeinic, în acord cu probele de la dosar şi cu prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, a reţinut prima instanţă că nu este îndeplinită. Susţinerea apelantei potrivit căreia intimaţii au putut să aleagă între mai multe oferte, apreciind că cea înscrisă în convenţia de împrumut semnată corespunde cel mai bine intereselor lor, nu este de natură să conducă la îndeplinirea condiţiei menţionate. Din nici o probă a dosarului nu rezultă că părţile şi în special intimaţii au avut măcar posibilitatea negocierii clauzelor contestate, negocierea semnificând orice formă de exprimare a voinţei în sensul menţinerii, înlăturării ori diminuării comisionului. Posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de contracte preformulate, oferite de apelantă sau de alte bănci, cum este cel încheiat de părţile din cauză, modificat ulterior prin actul adiţional având acelaşi regim, ori împrejurarea că banca recurentă a încheiat cu terţi contracte de credit fără asemenea clauze nu întruneşte cerinţa negocierii.

Citeste mai mult  Dezlegare chestiune de drept. Actualizarea pensiei de urmaș stabilită în temeiul art.84 alin.3 din Legea 303/2004

De asemenea, faptul că în contract este prevăzut modul de calcul al comisioanelor contestate nu poate conduce la condiţia negocierii, atâta vreme cât modul de clacul este subsecvent prevederii lui în contract.

Cu privire la condiţia dezechilibrului , tribunalul apreciază, contrar susţinerilor apelantei, că a fost dovedită şi îndeplinită în cauză. Din analiza convenţiei, deci a tuturor clauzelor în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, rezultă că în sarcina intimaţilor au fost instituite mai multe obligaţii şi contraprestaţii, constând în restituirea sumei împrumutate, a dobânzii şi a mai multor comisioane, obligaţia de garanţie şi de cesionare a unei asigurări. Este fără echivoc faptul că ponderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este în detrimentul consumatorilor intimaţi. La aceasta se adaugă împrejurarea că pentru comisioanele de risc/administrare nu este menţionată nici o altă sarcină a apelantei, în afara celei de a încasa sumele datorate (la care se adaugă dreptul a beneficia de garanţia reală constituită), potrivit art. 4 alin. 6 din lege, şi nici posibilitatea ca sumele încasate cu titlul celor două comisioane să fie restituite în cazul în care nu s-ar realiza riscul ori creditul a fost administrat.

Cu privire la încălcarea cerinţelor bunei credinţe, tribunalul reţine că potrivit preambulului Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credinţe trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză. În condiţiile în care banca, avea la momentul contractării o poziţie de autoritate în negocierea dintre părţi, rezultă că a putut să influenţeze poziţia consumatorului.” (Tribunalul Vâlcea, Decizia civila nr. 568/08 septembrie 2015, portal.just.ro)

Cuvinte cheie: > >