Apararile formulate in justitie pot fi de fond sau procedurale.
Apararile de fond reprezinta mijloace procesuale prin care partea invoca obiectiuni impotriva pretentiei formulate impotriva sa, urmarind respingerea acesteia ca neintemeiata, dupa examinarea fondului sau, in vreme ce apararile procedurale vizeaza exceptiile procesuale sau alte incidente de procedura.[Tribunalul București, Secția a II-a Contecios administrativ și fiscal, Sentința civilă nr. 793 din 8 februarie 2016, www.rolii.ro]
Delimitarea “apararilor de fond” de “exceptii procesuale”, inclusiv de cele in fond, poate fi facuta in considerarea urmatoarelor: a) Apararea de fond apartine in exclusivitate paratului; exceptiile procesuale pot sa apartina si celeilalte parti sau chiar instantei; b) Apararea de fond este totdeauna posterioara “momentului exceptiilor”, ea fiind etapa culminativa a confruntarii partilor; exceptiile procesuale premerg apararii de fond, facand-o uneori inutila; c) Apararea de fond vizeaza direct si excusiv dreptul subiectiv alegat si pretentiile fundamentale pe acel drept; exceptiile procesuale pot, cel mult, sa aiba o legatura cu dreptul subiectiv ori sa-l vizeze implicit; d) Apararea de fond nu presupune cu necesitate existenta unui proces civil; exceptiile procesuale sunt esentialmente si prin definitie conditionate de existenta unui proces civil. [I. Deleanu, Noul Cod de procedura civila. Comentarii pe articole. Volumul I, Articolele 1-621, Editura Univerul Juridic, Bucuresti 2013, p. 77-78]
Pentru invocarea apararilor de fond, legea nu prevede o forma speciala, acestea putand fi inserate in intampinare sau in note de sedinta, existand si posibilitatea exprimarii lor verbal in fata instantei, urmata de consemnarea de catre grefier in incheierea de sedinta.
Apararea de fond nu este supusa timbrarii, tocmai pentru faptul ca nu constituie o pretentie proprie a celui care o invoca, ci numai un mijloc de respingere a pretentiilor formulate impotriva sa.
De asemenea, apararea de fond nu poate fi disjunsa de restul pretentiilor, intrucat nu face obiectul unei cereri al carei mod de solutionare trebuie sa se regaseasca in dispozitiv si nici al unei judecati separate de cererile formulate in cauza, iar, in plus, analiza sa este intim legata de cea a cererii in raport de care a fost invocata.[D. N. Theohari in Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, coordonator G. Boroi, Editura Hamangiu 2013, p. 87]
Noțiunii de „excepție”, utilizată și folosită în materia dreptului substanțial, legiuitorul i-a atribuit pe plan procesual denumirea de „apărare de fond”.(…)Pe tărâmul procedurii civile, „excepția” procesuală nu pune niciodată în discuție fondul dreptului, ci vizează condiții formale în care trebuie să se desfășoare judecata (competență, organizare judecătorească, procedură propriu-zisă) sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune.
Sub aspect terminologic, la art. 31 NCPC legiuitorul a denumit excepțiile procesuale ca „apărări procedurale” (nu apărări de procedură), pentru a le delimita de apărările de fond.
Împrejurarea că excepțiile procesuale, la rândul lor, se clasifică în excepții de procedură și excepții de fond nu trebuie să fie de natură a conduce la confundarea noțiunilor. Această clasificare, inspirată din doctrină, este consacrată legislativ în mod expres la art. 248 alin. 1) C proc civ, text care prevede că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
Excepțiile procesuale, indiferent că sunt de procedură sau de fond, constituie apărări procedurale în proces, iar apărările de fond includ în rândul lor „excepțiile” cu care operează dreptul substanțial, iar nu dreptul procesual.[Tribunalul Vrancea, Decizia civilă nr. 479 din 21 iunie 2016, www.rolii.ro]