Art. 953. Conditii de infiintare

(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a carui creanta este constatata in scris si este exigibila, poate solicita infiintarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile si imobile ale debitorului, daca dovedeste ca a intentat cerere de chemare in judecata. El poate fi obligat la plata unei cautiuni in cuantumul fixat de catre instanta.

(2) Acelasi drept il are si creditorul a carui creanta nu este constatata in scris, daca dovedeste ca a intentat actiune si depune, odata cu cererea de sechestru, o cautiune de jumatate din valoarea reclamata.

(3) Instanta poate incuviinta sechestrul asigurator chiar si atunci cand creanta nu este exigibila, in cazurile in care debitorul a micsorat prin fapta sa asigurarile date creditorului sau nu a dat asigurarile promise ori atunci cand este pericol ca debitorul sa se sustraga de la urmarire sau sa isi ascunda ori sa isi risipeasca averea. In aceste cazuri, creditorul trebuie sa dovedeasca indeplinirea celorlalte conditii prevazute la alin. (1) si sa depuna o cautiune, al carei cuantum va fi fixat de catre instanta.

Cererea de sechestru presupune afirmarea unei creanţe împotriva persoanei care stă în judecată ca debitor , constatată (sau nu) printr-un act scris. Actul scris, în accepţiunea art. 953 Cod procedură civilă, reprezintă actul constatator al creanţei din cuprinsul căruia trebuie să rezulte, fără intervenţia altor împrejurări străine, elementele raportului juridic care leagă părţile , în special existenţa datoriei şi obligaţia debitorului de a plăti o anumită sumă de bani. În măsura în care creditorul nu a făcut dovada existenţei unui act scris şi a unor elemente probatorii suficient de puternice pentru legitimarea (cel puţin aparentă) a unei creanţe certe, lichide şi exigibil, nu sunt întrunite exigenţele art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă pentru instituirea sechestrului.[Tribunalul Constanța, Decizia civilă nr. 339/2016, portal.just.ro]

Măsura indisponibilizării bunurilor urmăribile ale debitorului înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, este o măsura excepţionala ce nu poate fi dispusă de fiecare dată când pe rolul instanţei există o acţiune având ca obiect plata unei sume de bani, la simpla cerere a creditorului, ci numai în cazuri temeinic justificate.
În speţă, reclamanta nu a susţinut că pârâtul încearcă să îşi ascundă ori risipească averea, nu a invocat vreo fapta sau împrejurare concretă din care să rezulte şi să se poate reţine o conduita previzibila a pârâtului in sensul menţionat, simplul fapt că acesta nu a dat curs notificării prin care reclamanta i-a solicitat achitarea debitului restant nefiind suficient pentru a justifica necesitatea instituirii unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului. [Judecătoria Sectorului 1 București, Încheierea din 13 ianuarie 2016, portal.just.ro]

Scopul cautiunii. Instituţia sechestrului asigurator, reglementată de art. 951 şi urm. NCPC, a fost consacrată, de principiu, în scopul de a-i asigura creditorului o garanţie în sensul că îşi va putea valorifica creanţa atunci când va obţine un titlu executoriu.
Însă, instituţia sechestrului asigurator nu trebuie folosită discreţionar, respectiv, nu se poate ajunge în situaţia în care, la simpla cerere a creditorului, să se indisponibilizeze toate bunurile mobile şi/sau imobile ale debitorului, fără ca creditorul să plătească o cauţiune – care este menită, finalmente, să îl despăgubească pe debitorul de bună credinţă, care nu s-a sustras de la urmărire, nu şi-a ascuns ori risipit averea şi care nu a făcut nimic pentru a micşora prin fapta sa asigurările date creditorului.
Potrivit art. 952 alin. 1 NCPC, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată, el putând fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.
Art. 952 alin. 3 NCPC prevede faptul că instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurator chiar şi atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului, sau nu a dat asigurările promise, ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea, însă, în aceste situaţii creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la alin. 1 – respectiv, să dovedească că a intentat cerere de chemare în judecată – şi să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă.
Din interpretarea art. 952 alin. 1 şi 3 NCPC se desprinde cu evidenţă concluzia că facultatea obligării creditorului la plata unei cauţiuni subzistă doar în ipoteza reglementată de art. 952 alin. 1 NCPC, în timp ce în ipoteza prevăzută de art. 952 alin. 3 NCPC plata cauţiunii de către creditor este obligatorie.
Cu alte cuvinte, atunci când se solicită de către creditor înfiinţarea unui sechestru asigurator, iar creditorul are o creanţă constatată în scris şi exigibilă, instanţa poate obliga creditorul la plata unei cauţiuni, iar în situaţia în care creanţa creditorului nu este exigibilă, creditorul este obligat să depună o cauţiune.
Independent de cele două ipoteze prevăzute de art. 952 alin. 1 şi 3 NCPC, este de preferat ca în cazul în care se instituie un sechestru asigurator să se stabilească şi obligaţia creditorului de a achita o cauţiune, pentru a evita astfel un abuz discreţionar din partea acestuia şi pentru a crea posibilitatea ca, în cazul în care sechestrul asigurator a fost solicitat neîntemeiat, debitorul să poată fi despăgubit pentru eventualul prejudiciu ce i-a fost cauzat prin indisponibilizarea bunurilor sale ca efect al instituirii sechestrului asigurator.
Jurisprudenţa a fost constantă în a statua în sensul că, atunci când se analizează scopul şi rolul cauţiunii, aceasta se stabileşte fără a se ţine seama de posibilităţile de plată sau interesul celui obligat la plata cauţiunii, şi aceasta pentru că întotdeauna cauţiunea se stabileşte nu în favoarea creditorului, ci în favoarea debitorului.
Astfel, creditorul nu poate să invoce lipsa posibilităţilor materiale şi niciun interes propriu în a solicita scutirea de la plata cauţiunii ori reducerea acesteia, atâta timp cât cauţiunea nu se stabileşte în favoarea creditorului, ci în favoarea debitorului, în raport de eventualele prejudicii ce s-ar produce în patrimoniul acestuia, ca efect al instituirii unei măsuri asiguratorii (a se vedea în acest sens Curtea de Apel Oradea, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 24/2006, în B.J. – Bază de date).
Curtea Constituţională a stabilit în Decizia nr. 363/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 505/12.06.2006, că scopul cauţiunii este, pe de o parte, acela de a constitui o garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, iar pe de altă parte, scopul cauţiunii constă în prevenirea eventualelor abuzuri ce ar putea fi săvârşite în legătură cu patrimoniul debitorului, aceasta reprezentând o garanţie a exercitării cu bună credinţă a drepturilor procesuale de către creditor.
Prin urmare, Curtea constată că este nefondată susţinerea apelantului, în sensul că nu se impunea stabilirea unei cauţiuni în sarcina sa, întrucât aceasta era facultativă în raport de dispoziţiile art. 952 alin. 1 NCPC. [Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 19/A din 7 ianuarie 2015, www.curteadeapelcluj.ro]
Nota: Dupa republicarea Codului, art. 951 a devenit art. 952 s.a.m.d.

În ce priveşte lipsa caracterului exigibil, cert sau lichid al creanţei, acesta nu poate constitui un motiv care să ducă la respingerea cererii creditorului, întrucât în conformitate cu art. 952 alin. 3 Cod proc. civ.[devenit art. 953], temei de drept reţinut de prima instanţă ca incident cu ocazia analizării pretenţiei dedusă judecăţii, sechestrul asigurător poate fi încuviinţat chiar şi atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile menţionate în conţinutul acestei prevederi legale.
Curtea apreciază că raportat şi la probaţiunea administrată în apel – declaraţiile de avere ale debitorului pe anii 2011-2014 – din conţinutul căreia reiese că debitorul a stabilit în mod unilateral termenul scadenţei datoriei către creditorul I.A. anul 2042, în condiţiile în care nu există stipulat în contractul de împrumut încheiat de părţi un astfel de termen, în cauză este întrunită condiţia prev. de art. 952 alin. 3 Cod proc. civ., de existenţă a pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire.
Aceasta, în condiţiile în care în prezent creditorul are vârsta de 77 de ani, astfel cum rezultă din CNP menţionat în conţinutul actului de sesizare a instanţei, iar stabilirea unilaterală a termenului scadenţei împrumutului ca fiind anul 2042, poate fi apreciată în mod rezonabil ca o intenţie a debitorului de a se sustrage de la urmărire ( în concret, de la restituirea împrumutului datorat creditorului). [Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 638/A din 9 aprilie 2015, www.curteadeapelcluj.ro]

Articolul are in vedere existenta unei creante constata in scris si exigibila, dispozitia legala nefacand vorbire de caracterul cert al creantei, caci in lipsa unui titlu executoriu caracterul cert al creantei nu poate fi retinut fata de prevederile articolului 662 alin. 2 (devenit art. 663-s.n) NCPC.
S-a apreciat ca bonurile de comanda, semnate si stampilate urmate de onorarea comenzii, fac dovada relatiilor contractuale derulate intre parti. [Curtea de Apel București, Secția a V-a Civila, Decizia civila nr.442 din 03.06.2014, portal.just.ro]

Se poate recurge la formularea unei cereri pentru infiintarea sechestrului asigurator in conditiile alin. (3) inainte de a se dispune decaderea debitorului din beneficiul termenului contractual (care nu intervine de drept, ci la cererea creditorului, conform art. 1417 NCC), pentru ca, in cazul in care s-a dispus deja decaderea, creanta creditorului a devenit exigibila, potrivit art. 662 alin. (4) NCPC[ devenit art. 663], astfel ca temeiul sechestrului va putea fi doar alin. (1); totodata, textul trebuie delimitat si de prevederile art. 674 NCPC[devenit art. 675] care reglementeaza decaderea, la cererea creditorului, din beneficiul termenului de plata (de gratie) acordat de instanta, in conditiile art. 397 alin. (3) NCPC, intrucat sechestrul asigurator este o masura ce se poate infiinta inainte de obtinerea unui titlu executoriu de catre creditor; or, daca sunt indeplinite conditiile legale, termenul de gratie se acorda de instanta in vederea executarii hotararii, prin chiar hotararea care dezleaga pricina, aratandu-se si motivele pentru care termenul a fost acordat, pe baza unei solicitari a debitorului (parat) ce paote fi formulata de acesta chiar la momentul concluziilor pe fond in fata primei instante, dupa cum termenul de gratie poate fi solicitat si in caile de atac, nu insa si in fata instantei de executare. [C. Negrila in Noul Cod de procedura civila, Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 527-1133, coordonator G. Boroi, p. 495]