Declaratia de martor data de o persoana care, in aceeasi cauza, anterior declaratiei a avut sau, ulterior, a dobandit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosita impotriva sa. Organele judiciare au obligatia sa mentioneze, cu ocazia consemnarii declaratiei, calitatea procesuala anterioara.
Martorul se bucura de dreptul de a pastra tacerea si de a nu contribui la propria incriminare, in masura in care prin declaratia pe care o face s-ar putea autoincrimina [de pilda, in cazurile in care, ca urmare a disjungerilor succesive, un suspect sau inculpat din dosarul initial (dosarul mama) devine martor intr-un dosar disjuns din acesta, in aceasta calitate se bucura de dreptul la tacere si de a nu se autoincrimina cu privire la aspecte care, odata relatate, l-ar putea incrimina in dosarul in care este acuzat]. Organele judiciare au obligatia sa mentioneze, cu ocazia consemnarii declaratiei, calitatea procesuala anterioara avuta ca martor. Nici in acest caz martorului nu ii incumba obligatia de a da declaratii, iar in situatia in care refuza nu se poate retine savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa. [M. Udroiu, Procedura penala. Partea generala, Noul Cod de procedura penala, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2014, p. 266]
NCPP reglementeaza mai degraba un drept circumscris institutiei excluderii probelor din procesul penal, si nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina. (…)Din punct de vedere al interpretarii literale, art. 118 se refera la o declaratie de martor existenta (in fiinta). Numai o astfel de declaratie, care deja contine elemente autoicriminante pentru martor, ar putea fi sau nu folosita impotriva celui care a dat-o. Astfel, textul nu permite concluzia ca martorul are optiunea de a da sau nu declaratie (de a pastra dreptul la tacere). De altfel, nici nu prevede in terminis o astfel de optiune. In ipoteza in care martorul ar pastra dreptul la tacere, organul judiciar nu ar putea cunoaste daca el exercita acest drept pentru a nu se autoincrimina, pentru a-l proteja pe suspect/inculpat ori din alte considerente. Astfel, s-ar crea pentru toti martorii o posibilitate nepermisa de a evitta raspunsul la anumite intrebari, invocand un fals drept la tacere. [T-V. Gheorghe in Noul Cod de procedura penala comentat, Editura Hamangiu 2014, p. 278]
Infracțiunea de mărturie mincinoasă vs. dreptul martorului de a nu se acuza. ”Cu privire la solicitarea de achitare, determinată de nerespectarea prevederilor art. 115 C.pr.pen. respectiv art. 118 C.pr.pen. Curtea constată că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, aserțiunile inculpatului fiind urmarea interpretării eronate a prevederilor art. 118 C.pr.pen.
Prin acest articol legiuitorul a definit dreptul martorului de a nu se acuza ca o obligație procesual negativă a organului judiciar care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva unei persoane care a dobândit calitate de suspect sau inculpat în aceeași cauză. Astfel, textul are în vedere două ipoteze principale: pe de o parte situația persoanei care este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar ulterior este continuată urmărirea penală față de aceasta, dobândind calitatea de suspect iar pe de altă parte situația persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat, iar ulterior organul judiciar dispune disjungerea cauzei, în dosarul nou format persoana dobândind calitatea de martor. Potrivit dispozițiilor art. 118 C.pr.pen. în niciuna din aceste situații organul judiciar nu poate folosi împotriva acuzatului declarația pe care aceasta a dat-o în calitate de martor.
Deși nu există o prevedere expresă, dispozițiile acestui articol nu se aplică în situația în care infracțiunea comisă este infracțiunea de mărturie mincinoasă și a fost săvârșită, ca în speța de față, prin însăși declarația de martor. Această concluzie se impune în raport de rațiunea ce a impus reglementarea acestui drept – dreptul martorului de a nu se acuza – și anume evitarea contribuirii la propria incriminare în legătură cu faptele asupra cărora poartă ascultarea, articolul în cauză neputând fi interpretat în sensul că ar împiedica organele judiciare să folosească declarația de martor pentru dovedirea infracțiunilor săvârșite prin însăși declarația de martor, chiar și în aceeași cauză cum este situația din speță – inculpatul a fost inițial audiat în cauză în calitate de martor după care s-a început urmărirea penală pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, infracțiune pentru care, prin rechizitoriul din 23.12.2011 Parchetul a dispus încetarea urmăririi penale ca urmare a faptului că a retractat declarațiile date anterior și a recunoscut comiterea faptei de mărturie mincinoasă.
Concluzionând, Curtea constată că audierea inculpatului în calitate de învinuit, sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu a reprezentat un impediment la audierea ulterioară a acestuia, în calitatea pe care a avut-o inițial în cauză și anume aceea de martor, în cazul relatării unor aspecte ce nu corespund adevărului, acesta putând fi cercetat pentru comiterea unei noi infracțiuni de mărturie mincinoasă.” [Curtea de Apel Craiova, Decizia penală nr. 1391/2015, www.rolii.ro]