(1) Actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu
mai poate fi exercitata daca:
a) fapta nu exista;
b) fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege;
c) nu exista probe ca o persoana a savarsit infractiunea;
d) exista o cauza justificativa sau de neimputabilitate;
e) lipseste plangerea prealabila, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescriptia, decesul suspectului ori al inculpatului persoana fizica sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoana juridica;
g) a fost retrasa plangerea prealabila, in cazul infractiunilor pentru care retragerea acesteia inlatura raspunderea penala, a intervenit impacarea ori a fost incheiat un acord de mediere in conditiile legii;
h) exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege;
i) exista autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2) In cazurile prevazute la alin. (1) lit. e) si j), actiunea penala poate fi pusa in miscare ulterior, in conditiile prevazute de lege.
”Noțiunea de inexistență a faptei, în accepțiunea art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală, se rezumă la inexistența acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al textului de incriminare, chiar dacă o anumită acțiune sau inacțiune există, dar care excede elementului material al infracțiunii. Spre exemplu dacă o x reclamă că y a forțat-o să întrețină relații sexuale, infracțiunea cercetată va fi cea de viol. Dacă probatoriul administrat în cauză atestă că a existat un act sau raport sexual, dar acesta a fost liber consimțit, soluția ce se impune este achitarea, dar nu pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, ci pentru că fapta care constituie elementul material al infracțiunii (constrângerea în întreținerea de relații sexuale) nu există. Totodată dacă probatoriul administrat nu poate dovedi mai presus de orice bănuială legitimă că infracțiunea de viol a fost comisă, achitarea se impune tot în baza art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală, și nu în baza art. 16 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală, întrucât dubiul nu se referă la autorul faptei, ci la existența în sine a acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de viol.
Achitarea în baza art. 16 alin.(1) lit. c) Cod procedură penală se impune în cazurile în care dubiul planează asupra autorului acțiunii sau inacțiunii incriminate, dar acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii există și este dovedit.
Achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) Cod procedură penală se impune în cazurile în care acțiunea sau inacțiunea cercetată există, și face parte din elementul material al infracțiunii, dar fie nu este întrunită o cerință esențială care întregește elementul material (ca spre exemplu în cazul infracțiunii de înșelăciune când acțiunea sau inacțiunea de inducere în eroare există, dar nu este îndeplinită cerința esențială a producerii unei pagube), subiectul activ sau pasiv nu îndeplinește cerințele textului de incriminare (ca în cazul infracțiunii de delapidare, când acțiunile de însușire, folosire sau traficare a bunurilor aflate în gestiune sau conservare nu au fost comise de unele din persoanele indicate în textul de incriminare, ca de exemplu angajatul unei întreprinderi individuale sau al unei asociații care nu are personalitate juridică), sau nu sunt îndeplinite unele cerințe legate de latura subiectivă a infracțiunii (precum scopul însușirii în cazul infracțiunii de furt, în cazul în care spre exemplu autorul sustrage un bun aflat în detenția altuia, fără acordul acestuia, dar nu în scop de a și-l apropia, ci în scopul unor șicane). [Judecătoria Bistrița, Sentința penală nr. 173/15 februarie 2017, www.rolii.ro]
Al noualea caz stipulat de art. 16 alin. (1) lit. i) NCPP – exista autoritate de lucru judecat – este preluat din vechea reglementare, unde se regasea in cuprinsul art. 10 alin. (1) lit. j). Hotararile judecatoresti ramase definitive capata putere de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur). Puterea de lucru judecat produce, in principal, un efect pozitiv – in sensul ca hotararea poate fi pusa in executare – si un efect negativ – in sensul ca impiedica punerea in miscare a unei actiuni penale, impotriva aceleiasi persoane si pentru aceeasi fapta (regula ne bis in idem) (Gh. Mateut, Tratat de procedura penala. Partea generala, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2007, p. 720). Acelasi autor mentioneaza ca este totusi posibila o a doua urmarire atunci cand ea comporta elemente noi care se adauga celor din cadrul primei urmariri. Aceste elemente noi sunt de doua feluri, si anume elemente noi de fond si elemente noi de procedura, asa cum le indica Protocolul 7, aditional la CEDO. Astfel, art. 4 din acest Protocol stipuleaza: “Dispozitiile paragrafului precedent nu impiedica redeschiderea procesului, conform legii si procedurii penale a statului respectiv; daca faptele noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental in procedura precedenta sunt de natura sa afecteze judecata intervenita. [Gh. Serban in Noul Cod de procedura penala. Note. Corelatii. Explicatii. Coordonator Petre Buneci, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2014, p. 30-31]
NCP a renuntat la reglementarea principiului indivizibilitatii pasive in cazul retragerii plangerii prealabile; aceasta solutie este justificata prin prisma faptului ca institutia impacarii, care produce efecte in personam, a fost regandita, fiind incidenta numai in cazul infractiunilor la care actiunea penala se pune in miscare din oficiu, la care legea prevede o asemenea posibilitate de stingere a conflictului penal, nu si in ipoteza infractiunilor la care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate; astfel, potrivit art. 158 alin. (2) NCP retragerea plangerii prealabile inlatura raspunderea penala a persoanei cu privire la care plangerea a fost retrasa. Prin urmare, este posibila retragerea plangerii prealabile numai cu privire la unul sau unii dintre participantii la savarsirea infractiunii (produce efecte in personam, nu in rem), urmand ca procesul penal sa continue cu privire la suspectii sau inculpatii cu privire la care plangerea nu a fost retrasa. [M. Udroiu, Procedura penala. Partea generala. Noul Cod de procedura penala, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2014, p. 99]
Constituirea unui grup infracțional organizat. Achitare. Fapta nu este prevăzută de legea penală. ”Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009 raportat la art. 323 Cod penal 1969, Curtea reţine că, se impune achitarea inculpaţilor, în baza art. 16 lit.b) teza I Cod procedură penală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea porneşte argumentaţia de la decizia nr.12/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia sesizării prealabile privind dezlegarea problemei de drept cu privire la incriminarea infracţiunilor prevăzute de art. 323 Cod penal 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, prin care a statuat că, faptele prevăzute de art. 323 Cod penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate.
Motivarea instanţei supreme porneşte de la premiza că, ambele infracţiuni sancţionau pluralitatea constituită şi impuneau aceleaşi condiţii pentru ca aceasta să poată fi reţinută. Reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003, doctrina şi jurisprudenţa defineau asocierea prin aceleaşi elemente care se regăseau în art.2 lit.a), respectiv grupare de persoane, cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu reguli specifice privind ierarhia şi repartizarea atribuţiile, elemente care dovedesc existenţa structurii organizatorice şi deosebesc pluralitatea constituită de cea ocazională. A mai decis instanţa supremă că, deşi în practica judiciară s-au exprimat opinii în sensul că ar exista diferenţe între cele două infracţiuni şi în ceea ce priveşte modul de organizare a pluralităţii constituite (dezvoltare pe verticală în cadrul grupului şi pe orizontală în ipoteza art. 323 Cod penal anterior, o mai bună organizare şi roluri prestabilite în carul art. 7 spre deosebire de art. 323 din Codul penal anterior, în realitate textele de lege în discuţie nu justifică asemenea distincţii.
Prin urmare, reţinând că, ambele infracţiuni presupun o structură organizatorică, instanţa supremă a apreciat că, art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 Cod penal anterior se regăsesc în noua reglementare în art. 367 Cod penal.
În speţă, însă aşa cum a reţinut chiar şi procurorul de caz, în rechizitoriu, probele nu au dovedit o structură clară de coordonare, iar în urma propriului demers analitic asupra materialului probator al cauzei nici Curtea nu poate reţine că inculpaţii nu s-au organizat în vederea comiterii infracţiunilor de trafic de persoane, ci că aceştia au acţionat în modalitatea participaţiei ocazionale de infractori, unii fiind autori, alţii complici.
Prin urmare, lipsa unei organizării în desfăşurarea activităţii infracţionale atrage concluzia că activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi nu se circumscrie elementelor constitutive ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 Cod penal (preluate de art. 367 Cod penal), nefiind prevăzută de legea penală.” [Curtea de Apel Craiova, Decizia penală nr. 483/2015, portal.just.ro]