Impotriva hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare in urmatoarele cazuri:
a) cand judecata in apel a avut loc fara citarea legala a unei parti sau cand, desi legal citata, a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta imposibilitate;
b) cand inculpatul a fost condamnat, desi existau probe cu privire la o cauza de incetare a procesului penal;
c) cand hotararea din apel a fost pronuntata de alt complet decat cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) cand instanta de apel nu a fost compusa potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) cand judecata in apel a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului, cand aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) cand judecata in apel a avut loc in lipsa avocatului, cand asistenta juridica a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) cand sedinta de judecata in apel nu a fost publica, in afara de cazurile cand legea prevede altfel;
h) cand instanta de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, daca audierea era legal posibila;
i) cand impotriva unei persoane s-au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta.
Spre deosebire de reglementarea anterioara, contestatia in anulare, indiferent de motivul invocat, poate fi exercitata numai impotriva hotararilor penale definitive prin care s-a solutionat fondul cauzei, pentru ca numai aceste hotarari sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. [G. Tudor in Noul Cod de procedura penala comentat, Editura Hamangiu 2014, p. 1068-1069]
Acest caz de contestatie in anulare (art. 426 lit. a) teza a II-a NCPP s.n.) este similar cu cel prevazut ca temei pentru exercitarea caii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal in cazul judecarii in lipsa a persoanei condamnate prevazut de art. 466 NCPP, pentru a se asigura o interpretare coerenta a dispozitiilor procedurale daca imposibilitatea de prezentare a avut loc in fata primei instante poate fi formulata numai cerere de redeschidere conform art. 466 NCPP, iar daca aceasta imposibilitate a avut loc la judecata in apel, atunci poate fi formulata numai contestatie in anulare conform art. 426 lit. a) teza a II-a NCPP. [M. Udroiu, Procedura penala. Partea speciala. Noul Cod de procedura penala, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2015, p. 309]
Cazul de contestatie in anulare de la art. 426 lit. a) NCPP ridica probleme … prin prisma suprapunerii, in anumite situatii, cu cele de redeschidere a procesului penal in cazul judecarii in lipsa persoanei condamnate. Astfel, poate fi introdusa cerere de redeschidere a procesului de catre persoana fata de care s-a pronuntat hotararea si care, desi a avut cunostinta de proces, a lipsit in mod justificat de la judecarea cauzei si nu a putut incunostinta instanta. Cererea de redeschidere a procesului penal se adreseaza instantei care a judecat cauza in lipsa, fie in prima instanta, fie in apel.
In aceasta ipoteza, se pune problema daca cererea inculpatului – judecat in lipsa – care, desi legal citat, nu a putut participa la judecarea apelului si nici nu a putut incunostinta instanta va fi calificata drept contestatie in anulare sau cerere de redeschidere a procesului.
Avand in vedere consecintele admiterii celor doua cai de atac, respectiv faptul ca, potrivit art. 155 alin. (5) NCP, in cazul admiterii in principiu a cerererii de redeschidere a procesului, curge un nou termen de prescriptie a raspunderii penale, in aceasta situatie, ar urma sa dea prioritate calificarii cererii drept contestatie in anulare, cale de atac care nu produce o astfel de consecinta. [G. Tudor in Noul Cod de procedura penala comentat, Editura Hamangiu 2014, p. 1073-1074]
Cazul prevazut de art. 426 lit. b) NCPP nu va putea fi invocat:
– Pentru a justifica omisiunea instantei de a se pronunta asupra altei cauze de impiedicare a exercitarii actiunii penale, cum ar fi existenta unui caz de achitare dintre cele prevazute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP invocate de inculpat in apararea sa;
– Daca atat prima instanta, cat si instanta de apel au apreciat ca in cauza nu este incident vreunul dintre cazurile prevazute de art. 16 alin. (1) lit e)-h), j) NCPP, iar aceste considerente au intrat in puterea lucrului judecat;
– In ipoteza in care, desi prima instanta a omis sa se pronunte cu privire la existenta impedimentelor prevazute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) NCPP, instanta de apel din oficiu sau prin raportare la motivele de apel a apreciat ca nu poate fi retinuta existenta vreunui astfel de impediment la exercitarea actiunii penale, iar aceste considerente au intrat in puterea lucrului judecat. [M. Udroiu, Procedura penala. Partea speciala. Noul Cod de procedura penala, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2015, p. 312]
”Cât priveşte motivul pe care s-a întemeiat petentul când a promovat contestaţia în anulare pendinte (art. 426 alin. 1 lit. b C. pr. pen. ), deşi infracţiunea de furt calificat care a format obiectul procedurilor ordinare de judecată s-a săvârşit la data de 6 ianuarie 2014, când era încă în vigoare Codul penal din 1969, judecata a debutat la data de 28 aprilie 2014, sub imperiul Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi al Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010. Prin urmare, la data de 1 februarie 2014, de intrare în vigoare a celor două Coduri juridice, nu se citise actul de sesizare a instanţei, tocmai pentru că instanţa încă nu fusese sesizată cu judecarea cauzei. În această situaţie, textul art. 159 alin. 3 C. pen. este aplicabil aşa cum este el redactat, fără să pună vreo problemă de constituţionalitate şi fără să cadă sub incidenţa deciziei nr. 508/7 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale. De altfel, aceeaşi concluzie se desprinde şi din considerentele deciziei menţionate (pct. 19 şi 20).
Textul art. 159 alin. 3 C. pen. instituie un termen in limine litis până la care poate interveni împăcarea –este vorba de citirea actului de sesizare a instanţei. Această limitare este justificată prin finalitatea urmărită, care constă în mărginirea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. Mai mult, impunerea acestui termen maxim este de natură să asigure ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.
Depăşirea acestui termen lipseşte practic actul de împăcare de efectele juridice atribuite de art. 16 alin. 1 lit. g C. pr. pen., împăcarea putând să fie valorificată cel mult în procesul de individualizare judiciară a pedepsei atunci când se ajunge la o soluţie de condamnare.
Temeiul contestaţiei în anulare prevăzut de art. 426 lit. b C. pr. pen. funcţionează atunci când instanţa de judecată a pronunţat condamnarea în ciclul ordinar al procesului, deşi la dosar existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Altfel spus, cauza care lipseşte de obiect acţiunea penală trebuie să fie preexistentă condamnării, dar, în acelaşi timp acea cauză trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege ca să poată avea ca efect încetarea procesului penal. ” [Curtea de Apel Târgu Mureș, Hotărârea nr. 266 CC/2015, portal.just.ro]
În cazul prevăzut de art.426 lit. b Cpp, poate fi admisă contestația în anulare chiar dacă motivul a fost discutat de instanța ce a dat hotărârea definitivă.
”Instanța apreciază că instanța de apel a pronunțat prin decizie definitivă condamnarea inculpatului, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare mai constată că nu are nicio relevanță juridică, în analiza contestației în anulare, împrejurarea că instanța de apel a analizat aceste aspecte și a motivat soluția de condamnare, arătând și de ce nu se poate dispune încetarea procesului penal.
Astfel, contestația în anulare este reglementată ca și o cale extraordinară de atac prin articolele 426-432 Cpp.
Nicăieri în cuprinsul acestor texte de lege nu se regăsește o prevedere care să restrângă admisibilitatea căii de atac numai la situațiile în care motivele invocate nu au fost invocate în cursul procesului penal, ori dacă au fost invocate instanța a omis să se pronunțe asupra acestora, ori nu le-a analizat.
În privința opiniei contrare, în sensul că nu ar fi admisibilă o contestație în anulare pentru motive asupra cărora instanțele ce au judecat cauza s-au pronunțat, Curtea observă următoarele aspecte.
Astfel, principiul securității raporturilor juridice definitiv judecate nu este un principiu absolut, comportând excepții, chiar existența căilor de atac extraordinare fiind un exemplu în acest sens (contestație în anulare, revizuire, recurs în casație), întrucât toate vizează hotărâri judecătorești definitive, ce au autoritate de lucru judecat, însă pot fi desființate în anumite cazuri.
În al doilea rând, cu toate că dispozițiile art.426 Cpp, ce reglementează cazurile de contestație în anulare, vizează în primul rând producerea unor erori procedurale, totuși art.426 lit.b Cod penal face excepție de la regulă, întrucât se referă la soluționarea pe fond a cauzei, aspect valabil și în condițiile în care instanța de a judecat definitiv procesul nu s-a pronunțat asupra existenței unei cauze de încetare, ori aceasta nu a fost invocată.
Curtea mai are în vedere și împrejurarea că dacă se admite că în cazul prevăzut de art.426 lit. b Cpp se impune ca o cerință suplimentară (neprevăzută de lege) și ca instanța ce a soluționat definitiv cauza să nu se fi pronunțat asupra motivului ori acesta să nu fie invocat, o atare concluzie se impune și în cazul celorlalte cazuri de contestație reglementate de art.426 Cpp, neexistând nici un motiv să se opereze vreo distincție în acest sens.
O asemenea soluție ar da însă naștere unor situații în care s-ar menține soluții nelegale date de instanțe, în condițiile în care acestea au discutat aspectele invocate în cuprinsul contestațiilor în anulare.
Spre exemplu, cu referire la cazul prevăzut de art.426 lit.f Cpp, în condițiile în care judecata ar fi avut loc în lipsa avocatului, iar instanța ce a pronunțat hotărârea definitivă a discutat acest aspect și a concluzionat că nu este obligatorie asistența, ar însemna că o contestație în anulare pe acest motiv nu ar putea fi admisă, chiar dacă asistența juridică a inculpatului era obligatorie potrivit legii, iar soluția a fost deci pronunțată cu încălcarea gravă a dreptului la apărare a acestuia; o atare concluzie nu poate fi admisă, în condițiile existenței unui remediu procesual, respectiv contestația în anulare.
Un argument suplimentar în sprijinul concluziei instanței este și acela că art.386 lit.c Cod de procedură penală din 1968 prevedea că se poate face contestație în anulare atunci când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau probe la dosar; prin urmare, în reglementarea anterioară nu se putea admite contestația în anulare dacă instanța de recurs se pronunța cu privire la incidența unei cauze de încetare.
În actuala reglementare, art.426 lit.b Cpp nu mai prevede această condiție; ca atare, Curtea apreciază că voința legiuitorului s-a modificat sub acest aspect, respectiv că poate fi admisă contestația în anulare chiar dacă motivul a fost discutat de instanța ce a dat hotărârea definitivă.” [Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Decizia nr.79A/2016, www.rolii.ro]
”Curtea constată că prezenta contestație este întemeiată, având în vedere dispozițiile art. 426 lit. d C.p.p.
In analiza cazului de contestație menționat anterior, respectiv a incompatibilității unui membru al completului de judecată, Curtea va analiza cu o deosebită atenție atât existența elementelor de ordin subiectiv dar și a celor de ordin obiectiv, pentru a identifica dacă unul dintre membrii completului s-a aflat în situația prevăzută de art. 64 lit. f C.p.p.
Pentru început, instanța urmează să înlăture susținerile intimatei R M potrivit cărora acest caz de contestație în anulare nu ar fi trebuit primit în condițiile în care procurorul dar și persoana vătămată L S ar fi avut posibilitatea să procedeze la recuzarea instanței sau a unui membru al completului, deoarece interviul de promovare la ÎCCJ susținut de judecătoarea GR ar fi avut loc cu mai mult timp înainte de soluționarea apelului. Cazul de incompatibilitate respectiv art. 64 lit. f C.p.p. nu rezultă din simplul schimb de replici cu ocazia interviului pentru promovare la ÎCCJ, în urma căruia judecătoarea GR a fost respinsă, ci rezultă din coroborarea acestui fapt cu modalitatea tehnică de argumentare a soluției dispuse în dosarul nr. x/3/2015, considerentele deciziei nr. 733/20.05.2015 reflectând o atitudine de părtinire în defavoarea persoanei vătămate, ce depășește limitele general admise ale amprentei personale ale judecătorului în expunerea motivelor ce au condus la pronunțarea unei soluții.
Instanța subliniază că prezenta analiză nu vizează în nici o măsură temeinicia sau fundamentarea faptică a deciziei nr. 733/20.05.2015, însă analiza existenței sau nu a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f C.p.p. obligă în mod necesar Curtea să facă referiri la elemente concrete ale considerentelor deciziei menționate.
Remarcă astfel că tehnica de argumentare a soluției adoptate în dosarul de mai sus este una particulară, oarecum excepțională în peisajul practicii judiciare. Considerentele deciziei se bazează în cea mai mare parte pe aprecierea ca nelegale a probelor administrate în cursul urmăririi penale, ceea ce echivalează cu o încălcare a principiului separației funcțiilor judiciare prev. de art. 3 C.p.p., în condițiile în care încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul București pronunțată în data de 4.08.2014 prin care s-a constatat legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală nu a fost contestată de nici un participant procesual.
Este adevărat că magistrații din apel și-au dat seama că încalcă caracterul definitiv al acestei încheieri și au procedat la constatarea nelegalității probelor administrate în cursul urmăririi penale care erau defavorabile inculpatei R, printr-un procedeu juridic inovativ, autointitulându-se „apărători ai libertăților individuale recunoscute pe plan european”, și în baza acestei calități procesuale sui generis au procedat, făcând o trimitere generoasă la art. 6 din Convenția EDO, la sancționarea activității procurorilor de caz, în sensul considerării ca abuzive a unor acuze aduse inculpatei, aprecierii drept probe obținute în stare de provocare a interceptărilor convorbirilor dintre inculpată și colaboratorul sub acoperire și de asemenea prezentând cu lux de amănunte activitatea susținută a organelor de urmărire penală care și-au desfășurat activitatea cu celeritate, celeritatea fiind interpretată ca o „nerespectare a dispozițiilor legii europene cât și a legii interne”.
Prezentul complet menționează cu deosebită claritate că, într-adevăr, magistrații trebuie să fie apărătorii drepturilor și libertăților individuale recunoscute pe plan european, numai că acest concept implică faptul că magistrații ca profesioniști ai dreptului trebuie să apere drepturile și libertăților tuturor participanților procesuali și nu numai pe ale inculpaților, deoarece în această din urmă ipoteză și-ar suprapune competențele cu cele ale avocaților inculpaților, or, este de preferat ca într-un proces echitabil să existe în afară de avocații inculpaților și niște magistrați imparțiali care să judece cauza.
Nu în ultimul rând, instanța consideră că este de esența unui proces echitabil așa cum este acesta prevăzut de art. 6 CEDO, respectarea cu strictețe a legislației naționale și doar în situația unui conflict între legea internă și legislația internațională referitoare la drepturile omului, să se aplice legislația internațională.
Or, în cauză judecătorii din apel au procedat la înlăturarea art. 3 C.p.p. fără a constata faptul că acest articol ar fi neconvențional sau neconstituțional, iar acest lucru este nepermis tocmai prin prisma unui principiu fundamental ce răzbate din întreaga jurisprudență CEDO, respectiv al securității raporturilor juridice. Această concluzie se desprinde chiar din faptul că magistrații au procedat sub pretextul aplicării 6 CEDO tocmai la încălcarea acestui articol, deoarece principiul securității raporturilor juridice rezultă din însuși acest articol (doar cu titlu exemplificativ, Curtea menționează cauzele L împotriva României și Bernd Siegle împotriva României).
Chiar și dacă nu s-ar primi teza conform căreia încheierea judecătorului de cameră preliminară, necontestată, ar avea autoritate de lucru judecat, pentru echitabilitatea procedurii, impusă de același art. 6 CEDO, magistrații au obligația să pună în discuția părților nelegalitatea unor procedee probatorii, dând posibilitatea participanților să își exprime poziția și eventual să propună probe noi.
Or, în speță, atât inculpata cât și persoana vătămată au avut convingerea că nu se poate repune în discuție încheierea din 4.08.2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, și nu au cerut administrarea altor probe care eventual să complinească probele înlăturate pentru nelegalitate.
Sigur, nici încălcarea principiului separațiilor funcțiilor judiciare și nici nepunerea în discuție a nelegalității probelor de la urmărire penală nu constituie, privit în mod singular, temei de admitere al unei contestații în anulare în baza art. 426 lit. d C.p.p.
Nu intră în competența și preocupările prezentului complet aprecierea prestației candidaților la susținerea interviurilor de promovare la ÎCCJ, dar are obligația de a analiza susținerile din cuprinsul contestației în anulare cât și susținerile intimaților referitoare la problematica interviului susținut de judecătoarea GR.
Respingerea candidaturii acestui magistrat la interviul de promovare la ÎCCJ de către plenul CSM din care făcea parte și persoana vătămată în condițiile în care aceasta din urmă a formulat puține întrebări dar care au generat însă răspunsuri ce reliefau confuzii severe între diferite instituții de drept fundamentale din partea persoanei intervievate, coroborat cu elementele de tehnică juridică menționate anterior, afectează însă puternic prezumția de imparțialitate de care trebuie să se bucure un magistrat atunci când soluționează o cauză.
Celelalte susțineri ale participanților din prezenta contestație referitoare la nepronunțarea asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, nedepunerea de stăruințe cu privire la aducerea persoanei vătămate în instanță, neefectuarea de adrese pentru stabilirea cheltuielilor judiciare, neaudierea amănunțită a unor martori, erorile materiale din cuprinsul deciziei contestate (chiar și neîndreptate până în prezent), nu prezintă relevanță în materia analizei incidenței art. 426 lit. d C.p.p.
În ceea ce privește solicitarea de constatare a nulității absolute a rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată, respectiv și a cererii de admitere în principiu a contestației în anulare, Curtea le consideră a fi nefondate. Măsura de preschimbare a termenului de judecată a fost luată în condițiile art. 353 al. 10 teza a doua C.p.p. , în condiții de legalitate, fiind singurul complet de judecată la data formulării cererii de preschimbare, magistrații investiți inițial cu soluționarea contestației aflându-se în concediu legal de odihnă.
Dispozițiile legale menționate anterior arată că preschimbarea se dispune prin rezoluția judecătorului și nu a judecătorilor, fiind un act de administrare a dosarului astfel încât nu este necesară o rezoluție a ambilor judecători din complet sau semnătura amândurora. Nu a putut fi soluționată de către completul inițial investit deoarece acesta nu își putea exercita atribuțiile la data formulării cererii.
Legiuitorul nu prevede o cale de atac specială asupra încheierii de admitere în principiu, iar soluțiile posibil a fi pronunțate conform art. 432 C.p.p. sunt de respingere pe fond a contestației sau de admitere a acesteia în cazul în care este întemeiată, legiuitorul neacordând posibilitatea procesuală de repunere în discuție a hotărârii pronunțate în baza art. 431 C.p.p. (…)
Pentru aceste considerente, în baza art. 432 al. 1 C.p.p., va admite contestația în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA împotriva deciziei penale nr. 733/20.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală în dosarul numărul x/3/2014.” [Curtea de Apel București, Secția I penală, Decizia penală nr. 1006/2015, www.rolii.ro]
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. f) C. proc. pen. nu este incident, în ipoteza în care inculpatul a fost asistat în cursul judecăţii de către o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii, indiferent dacă această calitate era suspendată conform art. 28 din Legea nr. 51/1995, suspendarea calităţii de avocat neechivalând cu încetarea calităţii de avocat reglementată în art. 27 din Legea nr. 51/1995.
”Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. f) C. proc. pen. – invocat de contestatori în susţinerea căii extraordinare de atac – este incident atunci când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii.
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cei trei contestatori au fost reprezentaţi în faţa instanţei de recurs, la termenul din 24 ianuarie 2014, când au avut loc dezbaterile, de apărător ales, avocat M.I., care, la acel moment, avea suspendată calitatea de avocat (după cum rezultă din adresa din 3 februarie 2014 emisă de Baroul O., în cuprinsul căreia se arată că avocatul anterior menţionat a fost suspendat din profesia de avocat începând cu data de 6 mai 2010, conform deciziei emise de Consiliul Baroului O., ca urmare a începerii urmăririi penale împotriva sa, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive), aspect necunoscut însă de către instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, suspendarea calităţii de avocat intervine pe perioada interdicţiei de a profesa, dispusă prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.
Se reţine, însă, că, suspendarea calităţii de avocat presupune doar lipsa exerciţiului profesiei, nu şi pierderea calităţii în sine, care încetează în cazurile expres prevăzute în art. 27 din actul normativ menţionat, şi anume: prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei, prin deces, prin excluderea din profesie ca sancţiune disciplinară şi dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, care îl face nedemn de a fi avocat, potrivit legii; or, niciuna dintre aceste situaţii nu era incidentă în cauză la momentul pronunţării deciziei contestate.
Prin urmare, apărătorul care i-a reprezentat pe contestatori în faţa instanţei de recurs nu pierduse calitatea de avocat, aceasta fiind doar suspendată. Suspendarea calităţii de avocat nu echivalează cu încetarea acesteia, ci doar cu imposibilitatea temporară a exercitării profesiei.
În acest context, se reţine că, în cauză, contestatorii au beneficiat de reprezentare juridică cu prilejul judecării recursului, iar împrejurarea potrivit căreia apărătorul avea suspendată la acel moment calitatea de avocat nu echivalează cu pierderea ei, aceasta fiind dobândită în condiţiile legii şi păstrată pe toată perioada suspendării.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii dispoziţiile relative la asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
Nulităţile absolute sunt expres prevăzute de lege, fiind circumscrise dispoziţiilor art. 281 C. proc. pen., ipoteza expusă de contestatori neputând fi însă circumscrisă normei de procedură amintite.
Legea sancţionează cu nulitatea absolută neasistarea suspectului sau a inculpatului de către apărător, respectiv de către o persoană care are calitatea de avocat dobândită în condiţiile legii, neavând relevanţă, sub aspectul condiţiilor prevăzute în art. 281 C. proc. pen., dacă această calitate a fost suspendată temporar, esenţială fiind existenţa calităţii de avocat în privinţa persoanei care a asigurat asistenţa juridică/reprezentarea inculpatului.
Ca atare, în speţă, nu se poate reţine că cei trei contestatori au fost lipsiţi de apărare, asistenţa juridică fiindu-le asigurată de către o persoană care avea calitatea de avocat, chiar suspendată, context în care nu poate opera nulitatea absolută a hotărârii contestate.
În cauză, ar putea fi vorba, eventual, despre o nulitate relativă, însă, nefiind dovedită vătămarea procesuală adusă contestatorilor, nu se justifică desfiinţarea actului, respectiv a hotărârii atacate pe calea prezentei contestaţii, cu consecinţa rejudecării recursului, astfel cum a solicitat apărarea.
În acest sens, din analiza actelor dosarului, se constată că avocatul care i-a reprezentat pe contestatori în calea de atac a recursului a asigurat o apărare efectivă, fiind prezent la termenul când au avut loc dezbaterile, prilej cu care a formulat cereri în probaţiune şi a pus concluzii pe fondul cauzei.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 432 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată.” [ICCJ, Secţia penală, Decizia nr. 1347 din 5 octombrie 2015, www.scj.ro]
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. (i) din noul Cod de procedură penală, referitor la ipoteza în care „împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă”, nu este incident, dacă faptele cu privire la care s-au pronunţat două hotărâri definitive de condamnare sunt diferite, neexistând identitate de faptă, indiferent dacă încadrarea juridică a faptelor este aceeaşi. [ICCJ, Secţia penală, Decizia nr. 1479 din 29 aprilie 2014, www.scj.ro]