(1) Procurorul este obligat sa puna in miscare si sa exercite actiunea penala din oficiu atunci cand exista probe din care rezulta savarsirea unei infractiuni si nu exista vreo cauza legala de impiedicare, alta decat cele prevazute la alin. (2) si (3).
(2) In cazurile si in conditiile prevazute expres de lege, procurorul poate renunta la exercitarea actiunii penale daca, in raport cu elementele concrete ale cauzei, nu exista un interes public in realizarea obiectului acesteia.
(3) In cazurile prevazute expres de lege, procurorul pune in miscare si exercita actiunea penala dupa introducerea plangerii prealabile a persoanei vatamate sau dupa obtinerea autorizarii ori sesizarii organului competent sau dupa indeplinirea unei alte conditii prevazuta de lege.
Prima exceptie de la principiul obligativitatii punerii in miscare si exercitarii actiunii penale este cunoscuta in doctrina si in dreptul comparat sub numele de principiul oportunitatii urmaririi penale, al carui continut este dezvoltat in art. 318 NCPP. Cea de-a doua exceptie – plangerea prealabila a persoanei vatamate – este prevazuta pentru anumite infractiuni, in considerarea unor relatii familiale sau personale intre autor si persoana vatamata, care justifica acordarea celei din urma a dreptului de a hotari cu privire la punerea in miscare a actiunii penale, iar autorizarea prealabila a unor autoritati este necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale fata de senatori, deputati, membrii ai guvernului etc., din considerentele legate de asigurarea exercitarii in bune conditii a functiilor publice ocupate de acestia. [C. Ghigheci in Noul Cod de procedura penala comentat, Editura Hamangiu 2014, p. 21-22]