Art. 1.014. Promisiunea de donatie

(1) Sub sanctiunea nulitatii absolute, promisiunea de donatie este supusa formei autentice.

(2) In caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donatie nu confera beneficiarului decat dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a facut si avantajele pe care le-a acordat tertilor in considerarea promisiunii.

In materia contractului de donatie sunt admisibile promisiunile de donatie, unilaterale, dar nu si cele bilaterale, credem noi, pentru ca acest tip de contract, in principiu, este unul unilateral, nu sinalagmatic. [T. Prescure, Curs de contracte civile, Editura Hamangiu 2012, p. 200]

Potrivit art. 1279 alin. (1) NCC, promisiunea de donatie trebuie sa contina toate acele clauze ale contractului promis, in lipsa carora partile nu ar putea executa promisiunea. Promisiunea de donatie poate fi unilaterala, in sensul ca promitentul promite sa doneze in viitor un bun beneficiarului sau bilaterala, cand promisiunea de a dona un bun, in forma autentica, este acceptata de beneficiarul acesteia, de asemenea, in forma autentica. Practic, in cadrul unei promisiuni bilaterale, promitentul si beneficiarul isi asuma obligatia reciproca de a face, respectiv de a incheia contractul de donatie (in forma autentica) la o data ulterioara. [R. Constantinovici in Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012, p. 1060]

Donatiei, datorita naturii sale de liberalitate si de conventie intuitu personae, nu i se pot aplica mecanic dispozitiile art. 1279 NCC, care reglementeaza de principiu promisiunea de a contracta. Prin urmare, s-ar putea ca art. 1014 sa nu fie o simpla aplicatie a art. 1279, ci sa se refere la incheierea defazata – in doi timpi, a donatiei. Ipoteza era reglementata si in vechiul cod civil (art. 814), care insa excludea implicit orice promisiune de a contracta in aceasta materie, pe cand art. 1014 NCC, pare sa permita implicit incheierea unei asemenea promisiuni. Termenii art. 1014 sunt echivoci, dar ei pot fi interpretati in sensul ca intregul articol vizeaza oferta de a dona, care trebuie facuta in forma autentica. Art. 1013 are ca obiect tot oferta de donatie, dar acest text stabileste regimul special al ofertei de a dona, instituind mai multe derogari de la dreptul comun al ofertei de a contracta.
In consecinta, art. 1013 nu epuizeaza toate chestiunile ridicate de oferta de donatie, unele fiind continuate si in art. 1014, alineatul sau intai referindu-se chiar la forma ofertei, desi se foloseste cuvantul promisiune. Promitentul donator nu ar fi decat donatorul-ofertant, care poate sa isi revoce oferta – iar in termenii art. 1014 alin. (2), sa nu execute promisiunea de donatie, fiind pasibil astfel doar de daune-interese. Regula este ca oferta este un act unilateral revocabil, caracter ce ar trebui considerat intarit pentru liberalitati, care presupun o despuiere irevocabila de o valoare patrimoniala fara contrapartida si necesita consimtamantul actul (al depunatorului) la momentul acceptarii ofertei. O intarire a acestui caracter este implicit de dedus din art. 1013 alin. (1), care repudiaza sistemul receptarii acceptarii, ceea ce e de natura sa prelungeasca – fata de dreptul comun, termenul in care ofertantul-donator poate sa se razgandeasca. De unde, art. 1014 alin. (2) poate fi interpretat ca stabilind o exceptie de la caracterul automat al incheierii donatiei, la momentul cunoasterii acceptarii de catre ofertantul-donator, intrucat acesta trebuie sa isi execute promisiunea, adica sa isi mentina consimtamantul deja exprimat prin oferta. [P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii, Editura Hamangiu 2012, p. 286-287]

Sanctionarea promitentul este justificata in conditiile in care bazandu-se pe promisiune, beneficiarul a angajat anumite cheltuieli sau s-a obligat fata de terti si a suferit, astfel, un prejudiciu. Dovada si cuantumul daunelor-interese vor fi stabilite de instanta, pentru a se cenzura si eventualul abuz de drept al beneficiarului, care ar putea sa se oblige excesiv sau facil in considerarea donatiei. [R. Constantinovici in Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012, p. 1060]