Art. 1.230. Bunurile care apartin altuia

Daca prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui tert pot face obiectul unei prestatii, debitorul fiind obligat sa le procure si sa le transmita creditorului sau, dupa caz, sa obtina acordul tertului. In cazul neexecutarii obligatiei, debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate.

Desi legiuitorul pare sa se fi indepartat de institutia nulitatii in cazul vanzarii bunului altuia, ceea ce credem ca este in principiu adevarat daca vanzatorul nu este proprietar al bunului, contractul trebuie interpretat ca fiind o vanzare a lucrului altuia netransmisibila de proprietate la momentul incheierii contractului. Aceasta nu inseamna ca in practica nu vor exista vanzari ale lucrului altuia (mobiliare, imobiliare mai greu dar nu imposibil), prin care partile contractului de coniventa si in mod fraudulos creand o aparenta de proprietate a vanzatorului, incearca prin aceste manopere frauduloase sa transfere dreptul de proprietate din patrimoniul unui proprietar aparent, in patrimoniul cumparatorului. Se pune intrebarea daca atunci cand partile au avut aceasta pozitie si atitudine, acest contract este valabil? Din punctul nostru de vedere contractul este lovit de nulitate, dar nu pentru incalcarea regulilor juridice cu privire la obiectul contractului, ci eventual pe temeiul cauzei ilicite al acesteia. [B. Oglinda, Dreptul afacerilor. Teoria generala. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 242-243]