Art. 1.283. Efecte

(1) Cel care se angajeaza la a determina un tert sa incheie sau sa ratifice un act este tinut sa repare prejudiciul cauzat daca tertul refuza sa se oblige sau, atunci cand s-a obligat si ca fideiusor, daca tertul nu executa prestatia promisa.

(2) Cu toate acestea, promitentul nu raspunde daca asigura executarea obligatiei tertului, fara a se produce vreun prejudiciu creditorului.

(3) Intentia promitentului de a se angaja personal nu se prezuma, ci trebuie sa reiasa neindoielnic din contract sau din imprejurarile in care acesta a fost incheiat.

Conventia de porte-fort trebuie distinsa de stipulatia pentru altul. In ultima dintre cele doua figuri juridice, promitentul se obliga sa execute in favoarea unui tert o anumita prestatie, in timp ce, in primul caz, promitentul se obliga sa obtina consimtamantul tertului si eventual, prestatia acestuia (oarecum avem de a face cu reversul stipulatiei pentru altul). [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, pp. 203-204]

Promisiunea de porte-fort nu trebuie confundata cu fideiusiunea sau cautiunea. In ambele cazuri o persoana se obliga pentru alta. Totusi debitorul din promisiunea de porte-fort se obliga doar a furniza sau obtine un consimtamant al altei persoane; el nu garanteaza fata de creditor ca tertul isi va executa obligatiile asumate prin vointa sa proprie. Fideiusorul se obliga, dimpotriva, fata de creditor, sa garanteze executarea obligatiei asumata de catre debitor. Cu toate ca promisiunea de porte-fort si fideiusiunea se deosebesc, nimic nu se opune ca aceeasi persoana sa-si asume expres ambele obligatii fiind, in acelasi timp, promitent si fideiusor. Acest aspect rezulta din chiar textul art. 1283 alin. (1) care vorbeste de ipoteza in care promitentul “s-a obligat si ca fideiusor”. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 204]

Conventia porte-fort nu genereaza legaturi juridice intre creditorul-parte si tertul, al carui angajament sau consimtamant promitentul s-a obligat sa-l obtina. Tertul nu este si nu poate fi obligat prin vointa promitentului. Tertul va realiza aceasta relatie juridica cu creditorul promitent in temeiul propriului sau consimtamant, devenind parte in contractul incheiat cu acesta ori in temeiul ratificarii contractului dela incheiat de catre promitentul porte-fort. De principiu, tertul este liber sa se angajeze sau nu contractual, chiar daca practice, aceasta libertate comporta uneori, unele limitari de ordin moral, generate de relatiile apropiate ale tertului cu promitentul porte-fort sau de calitatea tertului de successor al promitentului, tinut sa raspunda contractual pentru neexecutarea promisiunii. [M-L. Belu Magdo, Contractul de vanzare in noul Cod civil, Editura Hamangiu 2014, p. 121]