(1) Cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, este obligat sa il repare.
(2) Autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa.
In cazul raspunderii civile, o fapta este ilicita atunci cand este contrara legilor imperative si bunelor moravuri, avand ca efect incalcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel putin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice si moralei. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 425]
Nelegalitatea hotararii judecatoresti poate fi invocata doar in cadrul cailor de atac prescrise de lege si nu in cadrul unei actiuni in raspundere civila delictuala. [Curtea de Apel Timisoara, Sectia I civila, Decizia civila nr. 49 din 9 aprilie 2014, portal.just.ro]
Din examinarea art. 1357 alin. (1) din Noul Cod Civil – potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare – rezultă că autorul faptei ilicite trebuie să fie altă persoană decât cel vătămat.
În cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a fost săvârşită de către autoritatea vamală prin reţinerea nelegală a unui container – sancţionată prin hotărâre a instanţei de contencios în sensul anulării actelor administrative individuale şi obligării autorităţii la plata de despăgubiri care includ şi sumele datorate de proprietarul containerului societăţilor de depozitare -, încercarea autorităţii vamale, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, subrogată în drepturile sale procesuale, de a obţine acoperirea prejudiciului său de la depozitari este lipsită de temei legal, întrucât fapta ilicită a victimei înseşi este exoneratoare de răspundere. [ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2483 din 27 iunie 2014, www.scj.ro]
Spre deosebire de vinovatia cu intentie, culpa are un anumit specific in ce priveste cele doua elemente – intelectiv si volitiv – ale vinovatiei. Astfel, ele sunt relativ facil de decelat si analizat in cazul culpei cu prevedere, numita imprudenta. In schimb, in situatia culpei fara prevedere sau a neglijentei, procesul intelectiv este putin sesizabil deoarece autorul nu-si da seama de caracterul ilicit al faptei si nu prevede rezultatul sau, desi trebuia si putea sa-l prevada; mai mult procesul volitiv lipseste cu desavarsire. De aceea, in ce priveste culpa, dupa criteriul intensitatii sale, inca din dreptul roman, s-a facut distinctie intre: culpa grava (culpa lata), culpa usoara (culpa levis) si culpa foarte usoara (culpa levissima). Culpa grava este aceea de care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai marginit, in sensul ca orice persoana cu un minim de diligenta ar fi prevazut rezultatul faptei. Culpa usoara este neglijenta de care nu s-ar fi facut vinovat un “bun parinte de familie”, adica un om cu diligenta medie, normala. Culpa foarte usoara este aceea care ar fi putut fi evitata numai de un “excelent parinte de familie”, adica de un om cu diligenta cea mai inalta, avand un simt de prevedere iesit din comun. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 451]
Culpa medicală este „o eroare de conduită pe care un medic prudent şi diligent, aflat pe acelaşi plan profesional şi în aceleaşi circumstanţe externe, nu ar fi comis-o” sau „fapta săvârşită fără intenţie, în timpul şi în legătură cu exercitarea profesiei medicale, prin care se produce un prejudiciu pacientului, pentru care medicul este răspunzător, deoarece, în aceleaşi condiţii, un alt medic cu aceeaşi pregătire profesională nu l-ar fi generat.”
Medicul nu este culpabil în situaţia în care acesta a acţionat în conformitate cu practicile comune, acceptate ca şi potrivite de către un corp de doctori respectabili, rezonabili şi responsabili.
Astfel, dacă actul medical efectuat de un doctor este aprobat de un astfel de corp de medici, acest practician nu poate fi considerat neglijent. Prin urmare, acest lucru implică şi faptul că dacă există o divergenţă de opinii în legătură cu un anume tratament sau act medical între specialişti, faptul că medicul acuzat de malpraxis a aplicat o metodă adoptată de către un corp şi nu cea adoptată de un alt corp, chiar dacă există posibilitatea ca în cazul concret cealaltă metodă să fi dus la evitarea rezultatului negativ, acest fapt nu poate constitui temei pentru răspunderea medicului în cauză. [Judecătoria Craiova, Sentinta civila nr. 11163/2013, portal.just.ro]
Fapta de editare a unei lucrari contrafacute, total sau parţial, are caracter ilicit, cat timp se produce prin incalcarea normelor dreptului obiectiv, respectiv prin incalcarea prerogativelor dreptului de autor reglementate de Legea nr. 8/1996, ceea ce determina antrenarea raspunderii civile delictuale a editurii pentru fapta proprie.
Ca regula, raspunderea pentru incalcarea drepturilor de proprietate intelectuala este angajata pentru culpa cea mai uşoara (culpa levissima), aşadar, indiferent de gravitatea vinovaţiei. Raspunderea nu poate fi antrenata independent de vinovaţia autorului faptei ilicite, deoarece sunt aplicabile, in absenţa unei prevederi legale contrare, cerinţele raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, inclusiv in privinţa imprejurarilor care inlatura vinovaţia.
In acest context, nu poate fi ignorat faptul ca societatea care incheie, in mod obişnuit, contracte de editare cu autorii, are calitatea de profesionist, care trebuie sa acţioneze cu diligenta ceruta acestui statut şi sa faca verificari, inainte de folosirea operei, in legatura cu calitatea de autor a acesteia si, cum contractul de editare implica, de regula, cesiunea drepturilor patrimoniale asupra operei, aceasta presupune ca editorul sa se asigure ca va putea folosi opera, fara prejudicierea drepturilor unei terţe persoane. In mod evident, demersurile care se pot pretinde editorului nu depaşesc sfera diligentei obişnuite cerute oricarui profesionist şi a limitelor rezonabile in care s-ar putea identifica lipsa de originalitate a unei opere.
Astfel, nu se poate reţine existenţa unei imprejurari asimilate fortei majore, care sa inlature vinovatia editurii si nici a unei erori de fapt scuzabile, in situatia in care aceeasi editura s-a ocupat, anterior, de editarea lucrarii plagiate (aflandu-se chiar in posesia manuscrisului operei originale), motiv pentru care trebuia sa procedeze la verificari referitoare la conţinutul comparativ al lucrarilor. De asemenea inserarea pe verso-ul coperţii a menţiunii potrivit careia „raspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revin exclusiv autorului” nu este de natura a inlatura raspunderea editurii, intrucat acest fapt priveşte exclusiv raporturile contractuale dintre aceasta si autorul lucrarii contrafacute. [ICCJ, Sectia I civila, decizia nr. 1067 din 28 martie 2014, www.scj.ro]