(1) In caz de vatamare a integritatii corporale sau a sanatatii, poate fi acordata si o despagubire pentru restrangerea posibilitatilor de viata familiala si sociala.
(2) Instanta judecatoreasca va putea, de asemenea, sa acorde despagubiri ascendentilor, descendentilor, fratilor, surorilor si sotului, pentru durerea incercata prin moartea victimei, precum si oricarei alte persoane care, la randul ei, ar putea dovedi existenta unui asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despagubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalitatii oricarui subiect de drept va putea fi cedat numai in cazul cand a fost stabilit printr-o tranzactie sau printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.
(4) Dreptul la despagubire, recunoscut potrivit dispozitiilor prezentului articol, nu trece la mostenitori. Acestia il pot insa exercita, daca actiunea a fost pornita de defunct.
(5) Dispozitiile art. 253-256 raman aplicabile.
Restrangerea posibilitatilor de viata familiala si sociala, consecinta a vatamarilor integritatii corporale sau sanatatii victimei, in literatura de specialitate poarta denumirea de „prejudiciu de agrement”, prin care se intelege privarea victimei de placerile unei vieti familiale si sociale normale, cum ar fi: pierderea posibilitatii de a desfasura activitati sportive, artistice, culturale, de a face calatorii, de a avea relatii intime, de a procrea etc. Orice pierdere a functiilor firesti ale corpului omenesc se obiectiveaza in mod necesar intr-o privare de placerile vietii normale; evident ca in situatii de acest fel, la cererea victimei, este necesar sa i se acorde o compensatie baneasca, care sa-i ofere posibilitatea inlocuirii plcerilor de care este privata cu alte satisfactii de substituire, care adesea necesita cheltuieli importante. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 574]
In materia daunelor morale, data fiind natura prejudiciului care le genereaza, practica judiciara si literatura de specialitate au evidentiat ca nu exista criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv ca problema stabilirii despagubirilor morale nu trebuie privita ca o cuantificare economica a unor drepturi si valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinta psihica incercata de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexa a aspectelor in care vatamarile produse se exteriorizeaza, supusa puterii de apreciere a instantelor de judecata.
Prin urmare, chiar daca valorile morale nu pot fi evaluate in bani, atingerile aduse acestora imbraca forme concrete de manifestare, iar instanta de judecata are astfel posibilitatea sa aprecieze intensitatea si gravitatea lor si sa dispuna repararea prejudiciului moral produs. In acest sens si cu o atare semnificatie, nu se poate tagadui ca lipsirea de libertate cauzata de arestarea sa ii provoaca celui in contra caruia masura a fost luata o suferinta psihica semnificativa, el trebuind sa suporte nu doar restrangerea severa a libertatii de miscare, ci si tensiunea si disconfortul continuu pe care situatia de persoana incarcerata le presupun. Nu mai putin, buna reputatie a celui arestat este atinsa, perceptia publica privitoare la persoana sa modificandu-se in sens defavorabil. Tot astfel, suferinta psihica produsa de lipsirea de libertate ajunge sa fie amplificata de constientizarea faptului ca imaginea publica si reputatia au de suferit. [ICCJ, Sectia civilasi de proprietate intelectuala, decizia nr. 1534 din 21 februarie 2011, www.scj.ro]
In determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile cauzate unei persoane in cadrul desfasurarii procesului penal, atat in faza de urmarire penala si cat si in faza de judecata, instantele trebuie sa aiba in vedere principiul echitatii si stabilirea unui just echilibru intre prejudiciul suferit si reparatia acordata.
Scopul acordarii daunelor morale consta in realizarea, in primul rand, a unei satisfactii morale pentru suferinte de acelasi ordin, iar nu a unei satisfactii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizeaza in echitate si pastrand principiul proportionalitatii si justului echilibru intre natura valorilor lezate si sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor in bani, intrucat valorile ocrotite nu pot fi evaluate in bani, existand practic o incompatibilitate intre natura nepatrimoniala a prejudiciului si caracterul patrimonial al despagubirii. Faptul ca reparatia trebuie sa fie una echitabila presupune ca nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar si ca ea nu se poate constitui in temei al imbogatirii, intrucat, in caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordarii unor astfel de daune, care, asa cum s-a mentionat, trebuie sa se produca, in primul rand, pe plan afectiv si moral”. [ICCJ, Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia civila nr. 5567 din 29 iunie 2011, www.scj.ro]
Reclamantul (…) în urma accidentului (…) a suferit un traumatism cranio-cerebral cu edem cerebral, (…) fiind încadrat într-un grad de handicap, având ca deficit funcţional hemianopsie homonimă dreaptă, pareză facială centrală dreaptă, hemipareză dreaptă, hemipareză dreaptă predominant brahială, ortostatism şi mers imposibil, nu execută ordine verbale simple şi necesită supraveghere permanentă. (…) Privitor la daunele morale(…), despăgubirile (…) se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei.
Privitor la prejudiciul de agrement, s-a apreciat că prejudiciul fiziologic încercat de reclamant constând în privarea acestuia de avantajele unei vieţi normale, inclusiv prejudiciul de agrement, dat de efortul suplimentar pe care acesta trebuie să-l facă pentru a-şi păstra condiţiile de viaţă pe care le-a avut anterior vătămării, condiţii pe care nu le va recăpăta în timp, pretinde acordarea unei compensaţii băneşti corespunzătoare care să ofere reclamantului o necesară satisfacţie. Astfel, prejudiciul de agrement trebuie înţeles în accepţiunea sa largă, ca având o dublă natură. Aspectul obiectiv, concretizat în tulburări fiziologice care provoacă neplăceri în viaţa curentă nu este altul decât prejudiciul fiziologic. Aşadar, prejudiciul fiziologic se află înglobat în prejudiciul de agrement, care trebuie înţeles în sens larg. În acelaşi timp, victima conştientizează starea în care se află, privaţiunile şi restrângerile pe care acest prejudiciu le provoacă. Pe lângă prejudiciul corporal (funcţional, de agrement) de lungă durată, urmările subzistând chiar şi în prezent, reclamantul necesitând intervenţii chirurgicale şi programe de recuperare, cauzat prin vătămarea adusă integrităţii corporale, instanţa reţine şi prejudiciul pur psihologic datorat faptului că accidentul i-a provocat leziuni fizice determinând o altă atitudine psihică a reclamantului, complet diferită de cea avută anterior producerii acestuia, schimbare determinată de necesitatea restabilirii integrităţii sale corporale, iar eforturile depuse în acest sens au angrenat o suprasolicitare psihică şi un efort fizic suplimentar. [Tribunalul Galați, Sentința civilă nr. 95/2015, portal.just.ro]