Art. 1.562. Notiune

(1) Daca dovedeste un prejudiciu, creditorul poate cere sa fie declarate inopozabile fata de el actele juridice incheiate de debitor in frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul isi creeaza sau isi mareste o stare de insolvabilitate.

(2) Un contract cu titlu oneros sau o plata facuta in executarea unui asemenea contract poate fi declarata inopozabila numai atunci cand tertul contractant ori cel care a primit plata cunostea faptul ca debitorul isi creeaza sau isi mareste starea de insolvabilitate.

Actiunea pauliana sau revocatorie este acea actiune prin care creditorul cere desfiintarea pe cale judecatoreasca a actelor juridice incheiate de debitor in frauda intereselor sale. Referitor la conditiile de admisibilitate, una dintre acestea o constituie crearea unui prejudiciu creditorului prin actul atacat, prejudicierea concretizandu-se in faptul ca prin actele juridice incheiate, debitorul isi creeaza sau isi agraveaza starea de insolvabilitate. [Curtea de Apel Oradea, Decizia civila nr. 983/2014, portal.just.ro]

Actiunea revocatorie (pauliană) este acțiunea prin care creditorul poate cere revocarea (desființarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale, prejudiciu ce constă în faptul că prin încheierea actului atacat debitorul își mărește sau creează o stare de insolvabilitate.
Potrivit dispozițiilor art.1562 NCC, “dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate”.
De asemenea, art.1563 NCC prevede „creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii”.
Din textele de lege citate se desprind condițiile necesare pentru reușita acțiunii pauliene, respectiv: a) actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, ce constă în faptul că, prin actul atacat, debitorul își mărește sau creează o stare de insolvabilitate; b) frauda debitorului, ce implică faptul că debitorul a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor; c) creditorul să aibă o creanță certă și d) complicitatea la fraudă a terțului contractant, ceea ce presupune că terțul a cunoscut faptul că, prin încheierea actului atacat, debitorul a devenit insolvabil.
În virtutea prevederilor legale citate, creditorii pot ataca actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor, însă, pe lângă dovada unei creanțe certe, a fraudei debitorului și a complicității la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul fraudulos, creditorul trebuie să facă dovada producerii unui prejudiciu creditorului în sensul producerii sau măririi stării de insolvabilitate a debitorului.
Transpunând aceste condiții la speţa de față și raportând prevederile legale amintite la probele administrate în cauză, instanţa consideră cererea neîntemeiată, apreciind că nu este îndeplinită condiția privind prejudiciul suferit de creditoare ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor.
Astfel, această cerinţă presupune un prejudiciu personal şi actual al creditoarei, constând în faptul că debitorul şi-a creat/mărit o stare de insolvabilitate prin încheierea actului juridic. Textul legal confirmă diferenţierea între un act de însărăcire a debitorului, insuficient pentru promovarea acţiunii, şi un act de însărăcire prin care se cauzează/se agravează starea de insolvabilitate. Prin urmare, sunt excluse actele juridice prin care debitorul îşi plăteşte o datorie.
În speţă însă creditoarea reclamantă nu a făcut dovada insolvabilităţii debitorului, deşi sarcina probei îi revenea, conform art 249 NCPC – precizând că nu a demarat executarea silită împotriva pârâtului debitor, iar faptul că pârâţii nu s-au prezentat pentru a răspunde la interogatoriu reprezintă, conform art 358 NCPC, numai un început de dovadă scrisă, care nu a fost însă completat cu alte probe.[ Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, Sentinta civila nr. 22976/2014, portal.just.ro]

Sarcina probei pentru dovedirea inexistentei unei stari de insolvabilitate incumba debitorului. Debitorul are obligatia de a face dovada unui fapt pozitiv, acela ca are alte bunuri în proprietate a caror valoare poate acoperi cuantumul creantei debitorului si nu invers, respectiv obligatia creditorului de a face dovada unui fapt negativ general – inexistenta în patrimoniul debitorului, de bunuri urmaribile. [Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr. 1211/2007, portal.just.ro]

Pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constand in crearea sau accentuarea unei stari de insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai intai, sa provoace o insaracire debitorului. Sunt, in mod neindoielnic, acte de insaracire cele care au ca efect iesirea unei valori active din patrimoniul debitorului, fara ca in locul acesteia el sa primeasca ceva in schimb. Exemplul tipic este donatia directa sau indirecta. Sunt acte de insaracire si cele cu titlu oneros in care valoarea prestatiilor este dezechilibrata, cum ar fi vanzarea unui bun al debitorului la unpret lezionar ori inchirierea unui asemenea bun pe o perioada indelungata in schimbul unei chirii derizorii. De asemenea, sunt acte de insaracire si acelea in care prestatiile partilor sunt echilibrate, daca s-au incheiat pentru a salva in bun al debitorului de la urmarirea iminenta a creditorului sau si, in acest scop, a primit in schimb bunuri care sunt usor de ascuns, cum sunt sumele de bani sau titlurile la purtator. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 773]

Actiunea pauliana nu sanctioneaza frauda in sine, ci consecintele sale patrimoniale, produse direct in patrimoniul debitorului. Deci, frauda produce pierdere indirecta pentru creditorul-reclamant si una directa pentru debitorul fraudulos; primului ii diminueaza gajul general, celui de-al doilea ii induce sau ii adanceste o stare de insolvabilitate. Actele prin care debitorul refuza sa se imbogateasca nu intra sub incidenta actiunii revocatorii, dupa cum nu intra aici nici actele generale de administrare a patrimoniului. Practic, insolvabilitatea se creeaza sau adanceste prin acte translative; debitorul isi instraineaza bunurile, care ar putea fi executate de creditorul sau. Practic, vom avea de-a face cu donatii, vinderi cu pret derizoriu, schimburi pe bunuri ce pot fi mai usor de dosit de debitor etc., toate incheiate cu intentia de a face imposibila executarea sa de creditor. Nu de putine ori insa, aceste acte translative sunt simulate. De aceea, instrainarile pot sa fie doar fictive sau deghizate. In caz de fictivitate, creditorului ii va fi suficient sa denunte simulatia (printr-o actiune) cu efectul constatarii ca bunul nu a parasit niciodata patrimoniul debitorului sau, iar apoi sa inceapa urmarirea lui. Daca e vorba despre deghizarea unui act oneros intr-o liberalitate, creditorul va avea la indemana tot o actiune in simulatie si va putea urmari contrapartida patrimoniala obtinuta de debitorul sau. Concluzia este ca in cazurile de simulatie, denuntarea acesteia poate face inutila actiunea pauliana. [P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii, Editura Hamangiu 2012, p. 109]

De regula, plata facuta de catre debitor unuia dintre creditorii sai, chiar daca debitorul este insolvabil, nu poate fi atacata pe cale pauliana. In sustinerea acestei reguli au fost invocate mai multe argumente. S-a mentionat ca plata este un act neutru si nu de insaracire a debitorului, intrucat iesirea unei valori active din patrimoniul sau este compensata prin stingerea unei datotrii care-i greveaza pasivul. Totodata, s-a afirmat ca plata este un act necesar, care, in principiu, este la adapost de frauda. Nimic nu i se poate reprosa debitorului care a platit pe un creditor care s-a prezentat primul pentru a solicita plata, dovedindu-se mai diligent decat altii. Asa cum s-a spus, plata este „premiul cursei” dintre creditori. Acest rationament este pe deplin aplicabil atunci cand debitorul face o plata existenta, ce corespunde unei datorii exigibile. Ori de cate ori debitorul plateste din proprie initiativa o datorie de care nu este tinut (cum ar fi: plata unei datorii sub conditie suspensiva sau a unei obligatii naturale), actiunea pauliana devine admisibila. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 768]

Atunci cand debitorul incheie un act juridic prin care isi plateste o alta datorie, satisfacandu-si deci un alt creditor, acel act juridic nu poate fi atacat pe calea actiunii pauliene, considerandu-se ca diminuarea patrimoniului, desi reala, este insotita si de o corespunzatoare micsorare a pasivului patrimonial. In concluzie, admisibilitatea actiunii pauliene presupune existenta unui act juridic care sa aiba ca efect imputinarea patrimoniului debitorului, fara a fi insotit, corelativ, de plata unuia sau unora dintre creditori prin folosirea valorii patrimoniale obtinute de catre debitor prin incheierea actului. [ICCJ, Sectia a II-a Civila, Decizia nr. 1222/2014, www. scj.ro]

Din interpretarea art.1562 din Noul Cod Civil, rezultă că textul are în vedere toate actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, indiferent dacă sunt acte cu titlu oneros ori acte cu titlu gratuit, cu diferența că în contractele cu titlu oneros se impune îndeplinirea unei condiții în plus respectiv terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.
S-a invocat de către pârât că sunt exceptate aplicării prevederilor învederate actele juridice care privesc drepturi patrimoniale ce implică o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului, însă pe lângă faptul că legea nu prevede nicio excepție, care trebuie să fie expres reglementată, acest caracter subiectiv de care partea se prevalează, nu face decât să probeze, o dată în plus, care a fost, de fapt, intenția vânzătorului deoarece a copilărit în acel imobil, a fost crescut de bunicii materni ce și-au păstrat dreptul de uzufruct după vânzare și a dorit ca prin donația încheiată să sustragă imobilul executării silite începută de creditor.
Derularea procedurii de insolvență cu etapele prevăzute de lege, ca și demararea executării silite în cadrul căreia s-au emis somații au fost cunoscute debitorului, fost administrator al societății și garant avalizat, context în care a știut că încheierea contractului de donație va scoate bunul ce a făcut obiectul donației din patrimoniul său și îi va mări starea de insolvabilitate pentru că alte bunuri nu are în patrimoniu care să servească îndestulării creditorului, încasând doar un salariu care, oricât ar fi de mare, nu poate acoperi cuantumul creanței datorate.
Se impune relevat și că în cele două contracte de credit încheiate, (…) se prevede că notificarea emisă de către bancă (…) va fi considerată suficientă pentru ca banca să solicite garantului rambursarea sumelor datorate și neplătite de către împrumutat, garantul renunțând în mod expres la beneficiul de diviziune și discuțiune, ceea ce înseamnă că debitorul nu poate solicita să răspundă numai pentru o parte a datoriei, ci răspunde pentru datoria întreagă, respectiv nu poate cere creditorului, care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului și numai după aceea, dacă nu se va acoperi debitul, să-l urmărească pe el.
În situația dată, prin sustragerea bunului urmăririi silite ca efect al încheierii contractului de donație, s-a produs un prejudiciu creditorului care nu este obligat să se îndrepte mai întâi împotriva debitorului principal, cu atât mai mult acesta a înțeles să pornescă anterior executarea silită împotriva sa în vederea acoperirii debitului și în condițiile renunțării la beneficiul de discuțiune.(…)
Creditorul nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de notificare, însă o atare situație nu afectează valabilitatea biletelor la ordin, cât timp nu au fost contestate și anulate aceste mențiuni, fiind mai mult o problemă de executare silită ce nu face obiectul cauzei.
De asemenea, cu toate că a fost încheiat contractul de donație în luna aprilie 2012, iar somațiile au fost emise și comunicate ulterior, în luna iunie 2012, în calitate de fost administrator al societății debitoare cunoștea exact starea de insolvență a cesteia și stadiul procedurii, precum și declararea scadentă a debitului ca urmare a formulării declarației de creanță de către creditor și înscierii acestuia în tabelul preliminar al creanțelor, (…), putând estima cu ușurință că era doar o problemă de timp până se trecea la executarea silită a propriului patrimoniu.
În consecință, exista o creanță certă la data încheierii contractului de donație, în mod clar s-a produs un prejudiciu creditorului care nu s-a putut îndestula din valorificarea respectivului imobil, iar actul juridic a fost încheiat în dauna creditorului, respectiv prin actul juridic debitorul și-a creat o stare de insolvabilitate întrucât nu mai are alt bun imobil în patrimoniu, ci doar un salariu c ear putea fi executat doar într-o anumită limită. [Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, Sentința nr. 1135/2014, portal.just.ro]

Acţiunea revocatorie este mijlocul prin care creditorul poate declara inopozabile faţă de el, actele juridice încheiate de debitorul său în frauda intereselor sale.
Pentru a fi admisibilă acţiunea revocatorie conform art. 1562 din Noul Cod civil, aplicabil la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, trebuie îndeplinite mai multe condiţii.
Creanţa să fie certă la data încheierii contractului, actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate, şi că terţul cumpărător să fi cunoscut că, debitorul îşi măreşte starea de insolvabilitate.
Astfel instanţa constată că la data încheierii contractului, creanţa reclamantului faţă de pârâtul N., era certă, rezultând atât existenţa cât şi întinderea ei din contractul de împrumut, instanţa neputând să nu remarce că contractul de vânzare cumpărare, a fost încheiat cu câteva zile înainte ca obligaţia de restituire a împrumutului să devină scadentă. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, instanţa reţine că pârâtul R., cumpărătorul imobilului, este în vârstă de aproximativ 25 de ani, şi că este prieten cu pârâtul N., şi că deşi imobilul s-a vândut încă din 10.06.2013, cumpărătorul nu s-a mutat în imobil, dimpotrivă în imobil continuă să locuiască debitorul N.şi soţia acestuia, care în toamna anului trecut deci după încheierea contractului de vânzare cumpărare, au făcut îmbunătăţiri la imobilul respectiv, „mai construind ceva lângă casă”. De asemenea martorii au arătat că pârâtul R. locuieşte în Buzău şi că atunci când vine în comuna Cernăteşti locuieşte la bunica sa şi nu în imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare. De altfel instanţa constată că preţul menţionat în contractul de vânzare cumpărare de 14200 lei pentru o casă şi un teren de 1900 mp este disproporţionat faţă de valoarea imobilului, pe care unul dintre martori a apreciaz-o la 45000 lei.
În condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat doar cu câteva zile ca data restituirii împrumutului să devină scadentă, cumpărătorul acestui imobil, nu a intrat în posesia acestuia deşi a trecut mai mult de un an şi jumătate de la încheierea contractului, debitorul şi familia sa continuă să stăpânească imobilul, niciunul dintre pârâţi, nici vânzătorul nici cumpărătorul nu s-au prezentat în instanţă pentru a combate susţinerea reclamantului, instanţa apreciază că toate aceste împrejurări nasc prezumţia că încheierea contractului de vânzare cumpărare a avut drept scop scoaterea bunului din patrimoniul debitorului, în detrimentul creditorului său, care se află în imposibilitatea de a-şi realiza creanţa.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că reclamantul a dovedit în mod indubitabil că contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat pentru fraudarea intereselor sale, şi că unicul scop al acestui contract a fost scoaterea bunului din patrimoniul debitorului. [Judecătoria Buzău, Sentința civilă nr. 2/2015, portal.just.ro]