(1) Compensatia opereaza de plin drept de indata ce exista doua datorii certe, lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o suma de bani sau o anumita cantitate de bunuri fungibile de aceeasi natura.
(2) O parte poate cere lichidarea judiciara a unei datorii pentru a putea opune compensatia.
(3) Oricare dintre parti poate renunta, in mod expres ori tacit, la compensatie.
Nu este limpede daca, renuntarea la compensatie in maniera unilaterala (mai ales daca este facuta de un debitor in pragul falimentului si care este constient de inabilitatea sa de a-si mai executa propria creanta), dupa nasterea creantei facuta de debitorul acesteia, poate sau nu produce un efect? Ar fi totusi nerezonabil, sa admitem ca un asemenea efect s-ar putea produce, intrucat renuntarea trebuie sa vina din partea creditorului creantei in cauza, compensatia trebuind a fi considerata o modalitate de plata. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 738]
Din moment ce imputatia platii se poate face, in principiu, fara limite, inseamna ca partile pot sa convina asupra compensatiei si in ipotezele in care nu sunt intrunite conditiile prevazute de art. 1617 alin. (1) C. civ. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 738]
Compensatia judecatoreasca va putea opera doar in cazuri cu totul speciale, cum ar fi in cadrul procedurii falimentului sau a urmaririi silite ori compensatia in materie de executare fiscala. Principiul executarii in natura a aobligatiilor credem ca este suficient pentru a justifica caracterul de exceptie al compensatiei judecatoresti. [P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii, Editura Hamangiu 2012, p. 52]
În cursul unui proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului pentru obţinerea realizării dreptului său subiectiv civil faţă de reclamant este cererea reconvenţională, a cărei natură juridică este cea a unei veritabile chemări în judecată.
Prin urmare, în cazul în care, în vederea valorificării propriilor sale pretenţii împotriva reclamantului, pârâtul opune acestuia compensarea creanţelor reciproce, nu o poate face pe calea întâmpinării, a cărei funcţie, de prezentare a apărărilor, este una diferită, ci doar prin formularea unei cereri reconvenţionale.
Pârâtul poate să-i opună reclamantului, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condiţiile art. 1144 şi urm. C.civ. [art. 1616 si urm. NCC] numai dacă deţine asupra acestuia, la rândul său, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Aşadar, în cazul în care creanţa pe care pârâtul o opune reclamantului în vederea compensării nu este una certă, lichidă şi exigibilă, natura compensaţiei nu poate fi decât una judiciară, pârâtul având obligaţia să supună valorificarea dreptului său pe calea unei cereri reconvenţionale. [ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2751 din 26 septembrie 2014 , www.scj.ro]