(1) Dispozitiile privitoare la vanzare se aplica, in mod corespunzator, si schimbului.
(2) Fiecare dintre parti este considerata vanzator, in ceea ce priveste bunul pe care il instraineaza, si cumparator, in ceea ce priveste bunul pe care il dobandeste.
Normele imprumutate de la vanzare sunt numai cele care corespund naturii si efectelor contractului de schimb. Precizam ca, de regula, sunt preluate de la vanzare numai normele ce privesc bunul – ca obiectul prestatiei vanzatorului (nu si cele referitoare la pret). Ca exceptie, atunci cand prestatiile partilor nu sunt egale si echivalenta se restabileste prin plata unei sume de bani, pentru obligatia de plata a sultei se aplica dispozitiile privind plata pretului. [L. Stanciulescu, V. Nemes, Dreptul contractelor civile si comerciale in reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu 2013, p. 152]
Unele reguli ale vanzarii (de stricta interpretare) nu se aplica prin analogie si contractului de schimb. De exemplu, doctrina a apreciat ca, in privinta interpretarii contractului de schimb, regula generala aplicabila va fi cea prevazuta de art. 1269 alin. (1) C. civ. (in dubio pro reo, si nu cea particulara din materia vanzarii (respectiv in dubio contra stipulantem). [L. Stanciulescu, V. Nemes, Dreptul contractelor civile si comerciale in reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu 2013, p. 153]