(1) Mandatul fara reprezentare este contractul in temeiul caruia o parte, numita mandatar, incheie acte juridice in nume propriu, dar pe seama celeilalte parti, numita mandant, si isi asuma fata de terti obligatiile care rezulta din aceste acte, chiar daca tertii aveau cunostinta despre mandat.
(2) Dispozitiile prezentei sectiuni se completeaza, in mod corespunzator, cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare.
Mandatul fara reprezentare este contractul in temeiul caruia mandatarul incheie acte juridice in nume propriu, dar pe seama mandantului. Aici lucrurile sunt diferite:
– actionand in numele sau propriu, mandatarul se angajeaza personal fata de tertii contractanti,
– actionand pe seama altuia, mandatarul exercita drepturile altuia, respectiv ale mandantului. [Fl. Motiu, Contractele speciale in noul Cod civil, Editura Universul Juridic 2011, p. 232]
In ceea ce priveste conditiile reprezentarii in cazul mandatului cu reprezentare, acestea sunt urmatoarele:
1. sa existe puterea de reprezentare de catre mandatar a mandantului;
2. sa existe intentia de a reprezenta;
3. sa existe vointa proprie a reprezentantului.
Analizand prima conditie apreciem ca un contract nu poate fi incheiat prin reprezentare decat de o persoana care are puterea de a se angaja i mod valabil. Orice act de reprezentare contine in mod necesar, alaturi de intentia de a reprezenta, puterea de a o face.
Reprezentantul trebuie sa actioneze in limitele puterii sale, asa cum rezulta din sursa reprezentarii sale, adica din imputernicire. Fara aceasta putere, contractul, chiar incheiat in mod expres pentru altul, nu produce efecte juridice, in lipsa unei ratificari ulterioare care permite acoperirea lipsei unei puteri prealabile.
Aceasta prima conditie, necesara pentru ca reprezentarea sa aiba loc, este prezenta si in operatiunea juridica a mandatului fara reprezentare, intrucat interventia mandatarului este rezultatul contractului de mandat prin care mandantul a dat putere mandatarului sa actioneze pe seama lui, chiar daca nu si in numele lui.
Intentia de a reprezenta este si ea o conditie a reprezentarii. Aceasta conditie presupune ca reprezentantul sa actioneze cu intentia de a-l reprezenta pe reprezentat si de a dezvalui calitatea sa tertilor cu care contracteaza pentru ca acestia sa cunoasca ca el trateaza pe seama altuia. Este esential ca tertul contractant si reprezentantul sa actioneze avand o intentie comuna, aceea de a fi incheiat un act in interesul altei persoane si al carui rezutat sa profite direct acesteia; aceasta considerare a persoanei reprezentate este primordiala, atat pentru reprezentant, cat si pentru terti.
In cazul contractului de mandat fara reprezentare, aceasta intentie de reprezentare, de cele mai multe ori, nu este cunoscuta sau este ignorata de tertii cu care contracteaza mandatarul, intrucat acestia accepta drept partener numai persoana cu care au tratat. Sub acest aspect, mandatarul nu este reprezentant, el tratand cu tertii in nume propriu.
Nu in ultimul rand, reprezentantul trebuie sa-si exprime o vointa proprie pentru incheierea actelor juridice cu tertii. El nu este un simplu instrument pasiv al reprezentatului sau purtatorul sau de cuvant, avand o anumita libertate de initiativa un modul in care isi indeplineste imputernicirea si fiind parte la incheierea actului juridic pe care il intemeiaza.
In acest sens, pentru ca reprezentare sa fie perfecta, este necesar sa fie intrunite trei vointe:
– vointa reprezentatului, care a dat reprezentantului puterea de a actiona si de a lua pe seama sa efectele actului indeplinit prin reprezentant;
– vointa reprezentantului de a actiona pe seama reprezentatului;
– vointa tertului contractant de trata cu reprezentatul prin intermediul reprezentantului.
In cazul contractului de mandat fara reprezentare nu poate fi contestata realitatea unei vointe proprii a mandatarului si a mandantului. Astfel, mandatarul prin acordul incheiat cu tertii stabileste raportul juridic comandat de catre mandant, insa lipseste vointa tertului de a trata cu reprezentatul (mandantul), acesta din urma ramanand strain de incheierea contractului dintre mandatar si tert. [Fl. Motiu, Contractele speciale in noul Cod civil, Editura Universul Juridic 2011, p. 232-233]
Actul juridic a cărui nulitate se invocă nu este un contract de cesiune de drept litigios ci, eventual, un contract de mandat fără reprezentare. Această concluzie se desprinde şi din alte clauze stipulate de părţi în cuprinsul contractului, definitorie, în acest sens, fiind prevederea prin care cesionarul este obligat să vireze toate sumele recuperate într-un cont special deschis de către ambele părţi, din care nu se poate retrage nicio sumă fără acordul ambelor părţi. De asemenea, cesionarul avea obligaţia să facă toate demersurile legale necesare în vederea recuperării dreptului litigios de creanţă şi să informeze lunar cedentul asupra demersurilor efectuate.
Astfel de obligaţii în sarcina cesionarului nu sunt specifice unei veritabile cesiuni, deoarece cedentul nu are nicio legătură cu sumele recuperate de cesionar de la debitor şi nu are dreptul să dispună în vreun fel asupra acestora şi nu are niciun interes ca cesionarul să depună toate diligentele pentru recuperarea creanţei, singurul interesat în acest sens fiind cesionarul.
Considerentele de fapt şi de drept menţionate anterior dovedesc cu certitudine că nu poate fi vorba despre o cesiune de drept litigios, de vreme ce cesionarul nu obţine nimic pentru sine, ci tot ce ar putea obţine trebuie sa remită cedentului. Deci, deşi în aparenţă, dreptul litigios ar aparţine cesionarului, în realitate, toate demersurile pe care acesta le întreprinde sunt în interesul cedentei, scopul urmărit de părţi la încheierea contractului vizând obligarea cesionarului ca, în nume propriu, dar în interesul cedentei să facă toate demersurile juridice pentru recuperarea creanţei de debitoarea SC. [Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială, Decizia comercială nr. 17/18 februarie 2011, portal.just.ro]