(1) Prin contractul de renta viagera o parte, numita debirentier, se obliga sa efectueze in folosul unei anumite persoane, numita credirentier, prestatii periodice, constand in sume de bani sau alte bunuri fungibile.
(2) Renta viagera se constituie pe durata vietii credirentierului daca partile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vietii debirentierului sau a unei terte persoane determinate.
Factorul esenţial al unui contract este acordul de voinţă al părţilor, voinţa lor juridică. Voinţa juridică se concretizează în două laturi esenţiale: consimţământul şi cauza sau scopul actului juridic. Pe de alta parte, consimţământul nu poate fi cercetat prin el însuşi, rupt de ceea ce se afla dincolo de manifestarea exterioară; el nu poate fi examinat fără a se lua în considerare voinţa internă-element de origine psihologică.
În dreptul român, eroarea este definită ca fiind o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Nu orice eroare viciază consimţământul; pentru ca eroarea să ducă la nulitatea convenţiei, este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi determinantă a consimţământului. Eroarea obstacol, luând în considerare definiţia dată de literatura de specialitate, este acea eroare care, datorită gravităţii sale deosebite, împiedică însăşi formarea actului juridic.
Având în vedere aceste considerente, este corectă reţinerea instanţei de fond, în sensul că, chestiunea litigioasă viza stabilirea voinţei interne a părţilor la momentul încheierii actului juridic, iar aceasta operaţiune se impunea cu necesitate în raport de clauzele convenţiei consemnate în cuprinsul înscrisului încheiat în forma autentică – actul juridic constatat în acest înscris, având natura unui contract de rentă viageră-de vreme ce reclamanta a susţinut că a crezut că încheie un contract de întreţinere iar nu un contract de rentă viageră.În legătură cu stabilirea intenţiei reale a părţilor cu privire la natura actului ce urma a fi încheiat, în speţă, înscrisul constatator nu cuprinde în vreo clauză, referiri la eventuale prestaţii de întreţinere din partea pârâtei ci exclusiv la obligaţia acesteia de a plăti lunar suma de …, reclamantei, cu titlul de renta viageră, susţinându-se prin acţiunea introductivă, eroarea cu privire la natura actului încheiat, era important a se decela voinţa reală şi scopul urmărit de reclamantă, la încheierea convenţiei, fiind cunoscut că, spre deosebire de renta viageră, un contract de întreţinere presupune în mod esenţial voinţa vânzătorului de a-şi asigura întreţinerea pe toată viaţa. Pe de altă parte, noţiunea de întreţinere include multiple prestaţii, constând în procurarea celor necesare traiului, continue – ceea ce presupune că debitorul, nu se poate elibera de executarea obligaţiei de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el, chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit, fără să pretindă restituirea contravalorii întreţinerii prestate, iar pe lângă prestaţia materială şi o componentă psihologică, dată de caracterul „intuitu personae” al contractului de întreţinere, contractul de întreţinere întemeindu-se, în realizarea conţinutului său economic, pe un raport de încredere şi apropiere.
În cauză, instanţele de fond au administrat probele apreciate ca fiind utile şi de către părţile procesului, pentru a determina scopul urmărit de părţile contractante în momentul încheierii actului, iar aceste probe au demonstrat că la data încheierii actului, reclamanta era în vârstă de peste 83 ani şi că aceasta nu a beneficiat de asistentă juridică de specialitate şi nici nu avea cunoştinţe juridice.
Curtea apreciază că deosebit de relevant în conturarea adevărului înţelegerii părţilor este şi punctul de vedere al pârâtei. Astfel, iniţial pârâta a susţinut că „nu i-a promis reclamantei decât un ajutor financiar lunar, în vederea achitării cotelor de întreţinere iar nu servicii, cum sunt cele vizând acordarea îngrijirii, menajului, hrana, alimente, (care conturează noţiunea de întreţinere) or, în recurs se susţine că în realitate probele administrate susţin îndeplinirea de către recurenta şi de către părinţii săi a angajamentului luat în forma nescrisă faţă de reclamanta, în sensul întreţinerii acesteia cu hrană, însoţire la medic, curăţenie şi îmbunătăţiri aduse imobilului şi că „reclamanta şi-a dorit întreţinere din toate punctele de vedere, puţin contând forma şi natura contractului”.
Ţinând cont că situaţia de fapt conturată în cauză, confirmă că adevărata voinţă a reclamantei a fost aceea de a –şi asigura întreţinerea în considerarea vârstei sale înaintate iar nu de a primi o sumă de bani, lunar cu titlul de renta viageră, având în vedere şi precizările exprese ale recurentei , în mod corect s-a apreciat că voinţa reclamantei nu s-a întâlnit cu voinţa pârâtei, prima fiind în stare de eroare asupra naturii juridice a convenţiei încheiate. [Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia nr. 484/2009, JURINDEX201027206]