Art. 2.570. Determinarea si proba resedintei obisnuite

(1) In sensul prezentei carti, resedinta obisnuita a persoanei fizice este in statul in care persoana isi are locuinta principala, chiar daca nu a indeplinit formalitatile legale de inregistrare. Resedinta obisnuita a unei persoane fizice actionand in exercitiul activitatii sale profesionale este locul unde aceasta persoana are stabilimentul sau principal.

(2) Pentru determinarea locuintei principale vor fi avute in vedere acele circumstante personale si profesionale care indica legaturi durabile cu statul respectiv sau intentia de a stabili asemenea legaturi.

(3) Resedinta obisnuita a persoanei juridice este in statul in care aceasta isi are stabilimentul principal.

(4) Stabilimentul principal al unei persoane juridice este locul unde aceasta si-a stabilit administratia centrala.

(5) Dovada resedintei obisnuite se poate face cu orice mijloace de proba.

Notiunea de „resedinta obisnuita” reprezinta un element care evidentiaza legatura dintre legea aplicabila si raporturile juridice avute in vedere.
Analizand coroborat dispozitiile art. 2570 pct. 3-4 cu dispozitiile art. 257(..) constatam urmatoarele:
– resedinta obisnuita a persoanei juridice este in statul unde isi are stabilimentul principal, adica in statul unde este locul in care aceasta si-a stabilit administratia centrala;
– persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social – iar daca exista sedii in mai multe state este detrminant sediul real, care este locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare, chiar daca hotararile organului respectiv sunt adoptate potrivit obiectivelor transmise de actionari sau asociati din alte state;
– avand in vedere faptul ca „administratia centrala” reprezinta in acelasi timp „centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statuare”, rezulta ca nationalitatea persoanei juridice se detrmina dupa legea unde isi are resedinta obisnuita. [N. Diaconu, Drept international privat, Editura Universitara, Bucuresti 2013 p. 244]