In cazul in care autorul lucrarii autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de buna-credinta, proprietarul imobilului are dreptul:
a) sa ceara instantei sa dispuna inscrierea sa in cartea funciara ca proprietar al lucrarii, platind, la alegerea sa, autorului lucrarii fie valoarea materialelor si a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrarii; sau
b) sa ceara obligarea autorului lucrarii sa cumpere imobilul la valoarea de circulatie pe care acesta ar fi avut-o daca lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Intre momentul incorporarii materialelor in imobil si momentul in care proprietarul sau isi exercita dreptul de accesiune, de vreme ce lucrarea a fost facuta fara acordul proprietarului imobilului, autorul acesteia, indiferent daca este de buna sau de rea-credinta, exercita, de regula, posesia ca stare de fapt asupra imobilului. Asadar, intre cele doua momente, imobilul este in posesia unei persoane diferite de adevaratul proprietar. Cat priveste lucrarea, proprietarul imobilului nu dobandeste un drept de proprietate pur si simplu asupra acesteia decat in momentul in care isi exercita dreptul de accesiune intr-o forma pozitiva. Pe de alta parte, nu se poate spune ca autorul lucrarii este proprietarul pur si simplu al acesteia cat timp prin exercitarea pozitiva a dreptului de accesiune, el isi va pierde orice drept asupra lucrarii. Intr-adevar in continutul juridic al dreptului de accesiune intra tocmai prerogativa proprietarului imobilului de a prelua lucrarea oricand in deplina proprietate, in absenta unei intelegeri contrare. Rezulta ca, proprietarul imobilului are intre cele doua momente, un drept de proprietate suspensiva asupra lucrarii, iar autorul acesteia are, asupra aceleiasi lucrari, un drept de proprietate sub conditie rezolutorie. Altfel spus, dreptul de proprietate asupra lucrarii nu este, intre cele doua momente, un drept pur si simplu, ci un drept de proprietate rezolubila in forma atipica. Spre deosebire de proprietatea rezolubila tipica, in aceasta situatie, imprejurarea cu valoare de conditie nu este prevazuta intr-un act juridic, asadar, nu este rezultatul vointei partilor, ci decurge chiar din dispozitiile art. 581 si 582 C. Civ. [V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2013, p. 345]