Sub rezerva aplicarii dispozitiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vietii private:
a) intrarea sau ramanerea fara drept in locuinta sau luarea din aceasta a oricarui obiect fara acordul celui care o ocupa in mod legal;
b) interceptarea fara drept a unei convorbiri private, savarsita prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, in cunostinta de cauza, a unei asemenea interceptari;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate intr-un spatiu privat, fara acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezinta interioare ale unui spatiu privat, fara acordul celui care il ocupa in mod legal;
e) tinerea vietii private sub observatie, prin orice mijloace, in afara de cazurile prevazute expres de lege;
f) difuzarea de stiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viata intima, personala sau de familie, fara acordul persoanei in cauza;
g) difuzarea de materiale continand imagini privind o persoana aflata la tratament in unitatile de asistenta medicala, precum si a datelor cu caracter personal privind starea de sanatate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstante in legatura cu boala si cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fara acordul persoanei in cauza, iar in cazul in care aceasta este decedata, fara acordul familiei sau al persoanelor indreptatite;
h) utilizarea, cu rea-credinta, a numelui, imaginii, vocii sau asemanarii cu o alta persoana;
i) difuzarea sau utilizarea corespondentei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, resedinta, precum si numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fara acordul persoanei careia acestea ii apartin sau care, dupa caz, are dreptul de a dispune de ele.
Analiza conflictului dintre dreptul la libera exprimare si dreptul la viata privata, imagine, onoare si demnitate trebuie sa porneasca de la distinctia intre afirmarea unor fapte si cea a unor judecati de valoare, distinctie ce corespunde intr-o anumita masura celei realizate in chiar textul art.10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, unde se face referire la informatii sau idei. In cauza Lingens c. Austriei, Curtea EDO a aratat ca existenta faptelor poate fi demonstrata, in timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Totodata, hotarârile Curtii de la Strasbourg indica principiul potrivit caruia adevarul obiectiv al afirmatiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu de luat in considerare in situatia in care se analizeaza o acuzatie de calomnie, elementul determinant trebuind sa fie buna credinta a autorului afirmatiilor care afecteaza reputatia partii vatamate. In consecinta, este necesara analiza atitudinii subiective a autorului articolului in raport cu adevarul afirmatiilor sale (in sensul de a verifica daca a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate si daca a depus diligentele necesare pentru verificarea autenticitatii), dar si cu scopul demersului jurnalistic, in sensul de verifica daca a urmarit sa informeze opinia publica asupra unor chestiuni de interes public, indeplinindu-si astfel datoria de a raspândi informatii si idei asupra unor subiecte de interes general, chiar daca aceasta implica uneori in mod inerent afectarea reputatiei persoanei vizate, sau a avut numai intentia de a afecta in mod gratuit reputatia acesteia. Astfel inteleasa, buna credinta a ziaristului ii atrage protectia articolului 10 al Conventiei.
In alte cauze relevante, printre care Cumpana si Mazare c. României, Curtea a subliniat faptul ca atunci când afirmatiile unui ziarist au caracterul unor judecati de valoare, al caror adevar nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art.10 cu conditia ca ele sa se bazeze pe niste fapte adevarate sau sa fie sustinute de o argumentare logica a autorului lor; chiar si o judecata de valoare se poate dovedi excesiva daca este totalmente lipsita de o baza factuala. (…)
Din continutul articolului rezulta referirea expresa la numele x care este numit in chiar primul paragraf „scursura umana”; in raport cu definitia din dictionarul explicativ al limbii române, tribunalul constata ca aceasta expresie este echivalenta cu „om de nimic, decazut, lepadatura”. Or, aceasta modalitate de exprimare este pur insultatoare, nu este justificata de dezbaterea unui subiect de interes public, ci priveste exclusiv persoana apelantului in contextul relatiilor cu membrii familiei sale, si nici nu se incadreaza in limitele dozei de exagerare si provocare permise de art.10 CEDO si jurisprudenta Curtii EDO.
Prin folosirea expresiei „scursura umana” autorul articolului a depasit sfera caracterului informativ care prezinta interes pentru opinia publica, aducând atingere demnitatii persoanei.
Instanta apreciaza rezonabila prezumtia ca orice persoana, publica sau nu, atunci când identifica un articol de presa in care apare numele sau alaturi de alte elemente certe de identificare, precum vârsta sau profesia, cum este cazul in speta, având asociat atributul „scursura umana”, se va simti jignita. In consecinta, urmeaza a concluziona ca folosirea expresiei mentionate este de natura sa aduca atingere demnitații persoanei. [Tribunalul Calarași, Decizia civila nr. 193/2014, portal.just.ro]
Prevederile art. 71 din Noul Cod civil protejeaza viata privata si demnitatea persoanei umane impotriva oricaror ingerinte, fara a se cere conditia publicitatii unei fapte pentru angajarea raspunderii civile in baza acestui text de lege, iar art. 74 din actul normativ aratat enumera diferite forme de protectie, din care unele privesc viata intima a unei persoane, fara cerinta savârsirii unei fapte in mediul public, iar altele se refera la protectia imaginii publice a unei persoane.
Ambele instante de fond au statuat in mod just, in baza art. 71 si art. 74 Cod Civil, ca, relativ la faptele imputate pârâtei (aceasta a trimis reclamantei, partenerilor de afaceri, dar si altor persoane cunoscute din tara si din strainatate e-mail-uri cu continut vadit defaimator, vulgar si amenintator) nu exista vreo conditie legata de publicitate, ceea ce inseamna ca textele de lege care apara dreptul la viata privata si dreptul la demnitate vor sanctiona faptele aducatoare de prejudicii de aceasta natura indiferent daca faptele au fost savârsite in public sau aduse la cunostinta publicului ori nu.
Potrivit art. 74 din Noul Cod civil, „sub rezerva aplicarii dispozitiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vietii private: … b) interceptarea fara drept a unei convorbiri private, savârsita prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, in cunostinta de cauza, a unei asemenea interceptari;… e) tinerea vietii private sub observatie, prin orice mijloace, in afara de cazurile prevazute expres de lege;… i) difuzarea sau utilizarea corespondentei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, resedinta, precum si numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fara acordul persoanei careia acestea ii apartin sau care, dupa caz, are dreptul de a dispune de ele”.
Din analiza acestor dispozitii legale rezulta cu evidenta faptul ca aceste fapte nu trebuie savârsite in mod public sau aduse la cunostinta publicului pentru a putea fi calificate ca ingerinte in viata privata a unei persoane, apte sa atraga angajarea raspunderii civile delictuale a persoanei care le savârseste. [Curtea de Apel Timișoara, Sectia I civila, Decizia civila nr. 1521 din 12 noiembrie 2013, portal.just.ro]
Afirmaţiile pârâtei, cuprinse în petiţiile adresate instituţiei în care reclamanta este Şef serviciu în cadrul D.P. şi concretizate în acuzaţii de corupţie, abuz în serviciu şi luare de mita, sunt de natura a afecta dreptul recurentei-reclamante la onoare, demnitate şi propria imagine. (…) Afirmatiile calomnioase la adresa reclamantei şi care vizeaza atributiile se serviciu ale acesteia în conditiile în care nu îşi găsesc suport faptic sau probatoriu şi despre care chiar pârâta declara, tot fără nici o probă, că i-au fost aduse la cunoştinţă de Politia TF, sunt de naturã a leza dreptul la onoare, demnitate şi propria imagine. Urmare a afirmaţiilor pârâtei, reclamanta a fost supusă unei cercetări interne, existând un Raport de eliberare din funcţie, căruia, din fericire, nu i s-a dat curs, iar imaginea sa la locul de munca a fost în mod evident afectată, situaţie dovedită în cauză cu depoziţiile martorilor audiaţi, colegi de serviciu ai reclamantei. Chiar daca pârâta a făcut aprecieri pur subiective exprimate într-un cadru restrâns, nu se poate considera că se înscriu într-o doza de exagerare şi de provocare acceptabilă în condiţiile în care aceste afirmaţii nu au fost dovedite şi mai mult decât atât, au avut consecinţe asupra relaţiilor de serviciu a reclamantei.
Tribunalul consideră că nu este suficienta prezentarea unor elemente probatorii, susceptibile să ofere afirmaţiilor o bază faptică care să conducă la concluzia că reclamanta a acţionat cu rea–credinţă, în condiţiile în care instanţa nu a detaliat aceste aspecte, iar din probele administrate rezultă că reclamanta a încercat, prin deplasări la faţa locului, prin răspunsul la petiţii în limita propriilor atribuţii de serviciu, sa dea o rezolvare situaţiei susţinută de pârâtă.
Aşa fiind, tribunalul consideră că în cauza a fost dovedita fapta ilicita a pârâtei, faptă care nu se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la petiţie, dat fiind că libera exprimare, analizată în prezenta cauză în concordanţă cu dreptul la petiţie, nu trebuie sa fie de natură a încălca drepturile şi libertăţile altor persoane, toţi cetăţenii fiind egali în faţa legii.
Sub acest aspect a considera că afirmaţiile calomnioase aduse de pârâta nu constituie o fapta ilicita şi că se înscriu într-o marjă de provocare acceptată, nu poate decât să dăuneze unei societăţi democratice în care onestitatea, demnitatea şi respectul între membrii săi ar trebui să fie valorile care să primeze.” [Tribunalul Bacău, Decizia civilă nr. 754/2014, portal.just.ro]