(1) Concesionarul are dreptul si, in acelasi timp, obligatia de exploatare a bunului, in schimbul unei redevente si pentru o durata determinata, cu respectarea conditiilor prevazute de lege si a contractului de concesiune.
(2) Calitatea de concesionar o poate avea orice persoana fizica sau persoana juridica.
(3) Procedura de concesionare, precum si incheierea, executarea si incetarea contractului de concesiune sunt supuse conditiilor prevazute de lege.
In principiu, constituirea dreptului de concesiune se face prin parcurgerea unei proceduri laborioase de selectare a concesionarului (licitatie publica). Dreptul de concesiune se atribuie concesionarului in considerarea unor calitati personale ale acestuia (experienta similara anterioara, o anumita solvabilitate si credibilitate financiara, un anumit standard sau calificativ tehnic etc.), fapt care, coroborat cu regula interzicerii subconcesionarii, determina si justifica sustinerea potrivit careia dreptul de concesiune are si un caracter intuitu personae. Acest caracter personal (intuitu personae) exista numai dupa momentul atribuirii dreptului, iar nu anterior acestui moment; merita a fi mentionat faptul ca dreptul de concesiune se constituie, respectiv „se atribuie”, prin procedura licitatiei publice, prin procedura negocierii directe sau chiar prin incredintare directa. [I. Dojana in Noul Cod Civil. Studii si Comentarii, Volumul II, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013, pag. 412), pag. 412]
In continutul dreptului de concesiune nu intra numai atributul „exploatarii”, inteles ca drept de culegere a fructelor (naturale, industriale sau civile), ius fruendi, ci si un drept de utilizare – ius utendi. In anumite situatii concesionarul are dreptul sa perceapa si productele. [I. Dojana in Noul Cod Civil. Studii si Comentarii, Volumul II, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013, pag. 413]
In principiu, atunci cand dreptul de concesiune poarta asupra unui bun, atributul relevant al dreptului concesionarului este acela de folosire, inclusiv de culegere a fructelor, iar cand dreptul de concesiune are ca obiect o activitate (de exploatare), atributul relevant al dreptului concesionarului este acela de culegere a fructelor si chiar si a produselor, in anumite conditii. [I. Dojana in Noul Cod Civil. Studii si Comentarii, Volumul II, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013, pag. 413]
Dreptul concesionarului, pe langa faptul ca are o natura administrativa (deci este precar, putand fi desfiintat, respectiv modificat ori de cate ori interesul public o cere), are urmatoarele caracteristici: a) consta in prerogativa de exploatare, in interes public, dar si in beneficiul sau propriu, a unui bun proprietate publica. De pilda, daca un teren intravilan este concesionat de consiliul local in vederea edificarii si exploatarii unei parcari subterane, interesul incheierii unui asemenea contract este, in primul rand, cel public legat de serviciul public rutier, dar, in ce-l priveste pe concesionar, exploatarea o face pentru a obtine un profit personal, beneficiile concesiunii urmand a fi impartite cu administratia, care isi primeste partea sub forma redeventei ; b) el nu este o simpla facultate, fiind obligatoriu de exercitat, sub sanctiunea pierderii sale [art. 871 alin. (1) NCC]. Astfel spus, exploatarea nu este doar un drept, ci si o obligatie. Bunaoara, in exemplul precedent, daca prin absurd concesionarul ar tine parcarea subterana inchisa (chiar daca ar achita redeventa in mod regulat), concedentul poate rezilia contractul pentru neexecutarea sa; c) se constituie intotdeauna cu titlu oneros, caci redeventa pe care, in contrapartida dreptului de concesiune, concesionarul o plateste concedentului este de esenta acestui contract administrativ [Ov. Podaru, Drept administrativ vol. II. Dreptul administrativ al bunurilor, Ed Hamangiu, Bucuresti, 2011, nr. 42, p. 57-58 apud Noul Cod civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta, vol. I, Editura Hamangiu 2012, adnotare la art. 871]