Posesia este discontinua atat timp cat posesorul o exercita cu intermitente anormale in raport cu natura bunului.
Nu trebuie sa se confunde viciul discontinuitatii cu intreruperea posesiei. Cauzele de intrerupere a posesiei au relevanta, in principal, in materia uzucapiunii si privesc, in realitate, cursul prescriptiei achizitive. Viciul discontinuitatii are relevanta atat in privinta protectiei juridice a posesiei, cat si in domeniul efectelor posesiei. [V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2013, p. 68]
Noul Cod civil nu a pastrat reglementarea art. 1850 C. Civ. 1864 prin care se instituia prezumtia legala relativa potrivit careia posesorul actual care dovedeste ca a exercitat posesia la un moment dat este presupus ca a exercitat posesia in tot timpul intermediar. Cu toate acestea, avand in vedere ca, in fapt, o dovedire a intregii perioade de timp in care posesorul pretinde ca s-a aflat in stapanirea bunului este practic imposibila, consideram ca acesta trebuie sa probeze numai faptul ca a exercitat posesia asupra bunului la inceputul si la sfarsitul perioadei pretinse, urmand ca pentru timpul scurs intre aceste doua momente sa se aplice o prezumtie simpla de posesie. [G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu 2013, p. 193]