(1) Mostenirea unei persoane se deschide in momentul decesului acesteia.
(2) Mostenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, dupa caz, cu hotararea judecatoreasca declarativa de moarte ramasa definitiva.
(3) Daca ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se afla pe teritoriul Romaniei, mostenirea se deschide la locul din tara aflat in circumscriptia notarului public celui dintai sesizat, cu conditia ca in aceasta circumscriptie sa existe cel putin un bun imobil al celui care lasa mostenirea. In cazul in care in patrimoniul succesoral nu exista bunuri imobile, locul deschiderii mostenirii este in circumscriptia notarului public celui dintai sesizat, cu conditia ca in aceasta circumscriptie sa se afle bunuri mobile ale celui ce lasa mostenirea. Atunci cand in patrimoniul succesoral nu exista bunuri situate in Romania, locul deschiderii mostenirii este in circumscriptia notarului public celui dintai sesizat.
(4) Dispozitiile alin. (3) se aplica in mod corespunzator atunci cand primul organ sesizat in vederea desfasurarii procedurii succesorale este instanta judecatoreasca.
Spre deosebire de deschiderea procedurii succesorale notariale, ce intervine subsecvent decesului si care presupune cu necesitate manifestarea de vointa a succesibililor, acestia trebuind sa se adreseze notarului public, pentru deschiderea mostenirii este suficient – am aratat – faptul mortii. Iata de ce, in cele doua ipoteze, este vorba despre institutii juridice deosebite, cu legatura intre ele, dar care nu trebuie confundate. [B. Patrascu, I. Genoiu in Noul Cod Civil. Studii si Comentarii, Volumul II, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013, p. 578]
Nu trebuie confundate transmisiunea succesorala, cu devolutiunea succesorala. In timp ce transmisiunea succesorala are loc la data deschiderii mostenirii si este determinata exclusiv de faptul juridic al mortii, devolutiunea succesorala inseamna determinarea mostenitorilor lui de cuius. Acest demers presupune o apreciere care, la randul sau, depinde de datele concrete ale fiecarei spete si care trebuie sa tina seama de mai multi factori, printre acestia numarandu-se si unii subiectivi, de conduita a succesibililor, de pilda, de felul in care acestia isi exercita dreptul de optiune succesorala. Ca urmare a considerarii tuturor acestor elemente, se poate determina catre cine anume a operat transmisiunea patrimoniului defunctului, care sunt, altfel spus, dobanditorii efectivi ai mostenirii. [B. Patrascu, I. Genoiu in Noul Cod Civil. Studii si Comentarii, Volumul II, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013, p. 579]
In cazul in care decesul nu poate fi constatat, in mod direct, prin examinarea cadavrului uman, certificatul de deces se completeaza pe baza hotararii judecatoresti declarative de moarte, ramasa definitiva, care cuprinde si data stabilita de instanta ca fiind aceea a mortii [art. 49 alin. (1) NCC]. Astfel, persoana disparuta, despre care exista indicii ca incetat din viata, poate fii declarata moarta prin hotarare judecatoreasca, daca au trecut cel putin 2 ani de la data primirii ultimelor informatii sau indicii din care rezulta ca era in viata. Ca exceptie de la termenul de mai sus, potrvit art. 50 alin. (1) NCC, disparutul in imprejurari deosebite, cum sunt inundatiile, cutremurul, catastrofa de cale ferata ori aeriana, naufragiul, in cursul unor fapte de razboi sau intr-o alta imprejurare asemanatoare, ce indrepateste a se presupune decesul, poate fi declarat mort, daca au trecut cel putin 6 luni de la data imrejurarii in care a avut loc disparitia. De asemenea, atunci cand este sigur ca decesul s-a produs, desi caavrul nu poate fi gasit sau identificat, moartea poate fi declarata prin hotarare judecatoreasca, fara a se astepta implinirea vreunui termen de la disparitie [art. 50 alin. (3) NCC] [G. Boroi, L. Stanciulescu, Institutii de drept civil in reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 517-518]
Persoanele interesate pot proba nu numai ziua mortii, ci, daca este cazul, chiar “clipa mortii” (ora sau minutul, care au importanta practica numai in cazul in care doua sau mai multe persoane, cu vocatie succesorala reciproca, au decedat la aceeasi data). De exemplu, cazul in care mai multe persoane decedeaza in “aceeasi imprejurare”: accident auto, aviatic, feroviar etc., fara a se putea stabili clipa mortii fiecaruia, situatie in care se instituie prezumtia ca au murit in aceeasi clipa [G. Boroi, L. Stanciulescu, Institutii de drept civil in reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 518]