Group 1

Art. 30. Eroarea

(1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de persoana care, in momentul comiterii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii ori imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei.

(2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si faptelor savarsite din culpa pe care legea penala le pedepseste, numai daca necunoasterea starii, situatiei ori imprejurarii respective nu este ea insasi rezultatul culpei.

(3) Nu constituie circumstanta agravanta sau element circumstantial agravant starea, situatia ori imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savarsirii infractiunii.

(4) Prevederile alin. (1) – (3) se aplica in mod corespunzator si in cazul necunoasterii unei dispozitii legale extrapenale.

(5) Nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita ca urmare a necunoasterii sau cunoasterii gresite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei imprejurari care nu putea fi in niciun fel evitata.

Spre deosebire de Codul penal anterior, NCP a ales sa reglementeze eroarea, iar nu eroarea de fapt, abandonand distinctia clasica intre eroarea de fapt si eroarea de drept; astfel, in viziunea NCP, trebuie realizata diferntierea intre eroarea asupra tipicitatii si eroarea asupra antijuridicitatii; aceste doua tipuri de erori pot fi de fapt sau de drept. [M. Udroiu, Drept penal. Partea generala. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2014, p. 91]

Eroarea poate fi de fapt (legitima aparare putativa), de drept extrapenal (necunoasterea dispozitiilor unei hotarari de guvern nepublicate) sau de drept penal (eroare asupra conditiilor cauzelor justificative). Pentru a avea efectul de inlaturare a caracterului ilicit al faptei, eroarea trebuie sa fie invincibila. [M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior: prezentare comparativa, observatii, ghid de aplicare, legea penala mai favorabila, Editura Hamangiu 2014, p. 33]

Eroarea, ca notiune cu semnificatie penala, nu trebuie confundata cu indoiala, care se caracterizeaza prin aceea ca persoana isi da seama ca nu este in masura sa-si reprezinte exact realitatea si, in aceste conditii, trebuie sa se abtina de a se manifesta pana la iesirea temeinica din indoiala; daca totusi persoana actioneaza in aceste conditii si produce un rezultat ilicit, va raspunde pentru o infractiune cu intentie indirecta ori pentru o fapta din culpa cu previziune. [I. Pascu in Noul Cod penal comentat. Partea generala. Editia a II-a, revizuita si adaugita, Editura Universul juridic, Bucuresti 2014, p. 217]

Eroarea de fapt este definita, în general, ca fiind reprezentarea greșita de către cel ce săvârșește o faptă prevăzută de legea penală a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinata de necunoașterea sau cunoașterea greșita a unor date ale realității.
Pentru a fi in prezenta unei erori, s-a conchis, în doctrină, că sunt necesare 3 elemente si anume:
1. săvârșirea unei fapte penale;
2. făptuitorul, in momentul săvârșirii faptei penale, sa nu fi cunoscut anumite stări, situații sau împrejurări, pe tot parcursul desfășurării acțiunii;
3. stările, situațiile si împrejurările care nu au fost cunoscute sa aibă legătura cu caracterul penal al faptei.
Legat de primul aspect, este evident ca trebuie sa se săvârșească o fapta prevăzuta de legea penala, deoarece eroarea este o cauza exoneratoare de răspundere (alături de legitima apărare, starea de necesitatea, constrângerea fizica, beția, minoritatea etc.).
Nici în noile dispoziţii penale legiuitorul nu a definit termenii atribuiți erorii, astfel că se menţine valabilă definirea dată de doctrină termenilor de stare, situație sau împrejurare.
Astfel, prin stare se înțelege felul sau modul in care se prezintă o persoana sau un bun; prin situație se desemnează poziția bunului sau persoanei in cadrul relațiilor sociale – trăsătura esențiala pentru existenta infracțiunii.
Iar prin împrejurare se înțelege o realitate externă care dacă este pusă în corelație cu fapta săvârșită, o particularizează. In sfârșit, cel de-al treilea aspect vizează condiționarea aspectului penal de starea, situația sau împrejurarea necunoscuta sau cunoscuta greșit. Pe scurt, este necesar ca starea, situația sau împrejurarea sa fie un element constitutiv al infracțiunii respective, neputând fi concepută existența acesteia fără elementul respectiv. În speţa de faţă, făptuitorul să nu cunoască aspectul ca bunul pe care îl transportă are o provenienţă ilicită sau este supus unui regim vamal şi săvârşeşte astfel infracțiunea de contrabandă.
Inculpaţii au invocat ca şi condiţie de existenţă a erorii de fapt împrejurarea că nu cunoșteau conţinutul coletelor pe care le transportau.
În motivele de apel, inculpaţii au arătat că din analiza probelor administrate in faza de urmărire penala si in timpul cercetării judecătoreşti nu rezulta cu certitudine faptul că aveau cunoştinţa despre conţinutul coletelor găsite in cele doua autoturisme cu ocazia prinderii in flagrant a acestora, situaţie in care operează principiul in dubio pro reo.
A nu cunoaște ceva înseamnă a nu ști, adică a ignora ceva; a cunoaște ceva in mod greșit înseamnă a fi in eroare, deci prin urmare eroare nu este decât o ignoranță parțiala, iar ignoranța apare a fi sursa primordială a erorii.
Situaţia invocată de către inculpaţi constând în aceea că nu au cunoscut conţinutul coletelor pe care le transportau în cele două autovehicule, şi care nu este altceva decât o eroare determinata exclusiv de conduita făptuitorului, nu poate fi considerată ca reprezentând eroare de fapt., întrucât aceasta este exclusă în caz de îndoială, de cunoaştere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatul faptei şi, deci, fapta este săvârşită cu intenţie indirectă. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii acceptă riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte. Tot astfel, nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională.
Este unanim acceptat că nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece cel ce se află în îndoială nu are o reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă în măsură a cunoaşte exact realitatea şi ezită să săvârşească fapt.
În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (ICCJ, Secția penală, Decizia nr. 3033 din 11 mai 2006). În speţă, instanța a respins cererea inculpaților de a se aplica prevederile erorii de fapt, cu motivarea ca ”pentru a fi incidenta aceasta cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie sa existe eroare, si nu îndoiala, adică o cunoaștere nesigura a rezultatului faptei, pe care îl concepe ca posibil sau probabil”.
O atare concluzie rezultă nu numai din modul concret în care s-au desfăşurat faptele ( într-un loc izolat, pe timp de noapte, deci în condiţii de clandestinitate), ci şi din declaraţiile celor doi inculpaţi cu privire la modul în care s-au desfăşurat evenimentele (respectiv că s-au înţeles cu persoane pe care nu le cunoşteau să efectueze transportul unor mărfuri necunoscute, în lipsa oricăror documente de provenienţă, în urma înţelegerii telefonice intervenite chiar în noaptea respectivă), împrejurări de natură să trezească cel puţin suspiciuni inculpaţilor – în calitatea acestora de şoferi profesionişti – care aveau obligaţia de a verifica conținutul mărfurilor al căror transport îl efectuează, sau, în lipsa efectuării unui astfel de control, să solicite documentele de proveniență, etc. [Curtea de Apel Iași, Decizia penală nr. 448/2014, portal.just.ro]

Spre deosebire de Codul penal anterior, care excludea orice efecte ale erorii de drept, NCP ofera efecte atenuate principiului nemo censetur ignorare legem, avand in vedere realitatile juridice ale societatii actuale, dar si principiul raspunderii penale subiective; astfel reglementand eroarea asupra antijuridicitatii, NCP acorda efect de cauza de neimputabilitate erorii de drept penal invincibile (de pilda, in situatia in care, fara vreo publicitate anterioara, Guvernul emite in perioada de vara o ordonanta de urgenta in care sunt incriminate anumite fapte; ordonanta de urgenta a Guvernului este in aceeasi zi publicata, dupa orele 22, si depusa la Parlament spre aprobare; la ora 01 a zilei urmatoare, o persoana comite o fapta pe care o considera a fi ilicita, fara sa aiba obiectiv posibilitatea de a cunoaste noua incriminare. [M. Udroiu, Drept penal. Partea generala. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2014, p. 95]

In reglementarea erorii de drept penal, legiuitorul s-a referit la necunoasterea sau cunoasterea caracterului ilicit al faptei si nu a folosit sintagma de caracter penal al faptei. Rezulta ca savarsirea faptei cunoscand caracterul ilicit (forma ale ilicitului extrapenal) al acesteia, dar nu si caracterul penal al faptei, nu va conduce la retinerea erorii de drept penal. Astfel, va raspunde penal faptuitorul care a crezut ca fapta sa este doar o contraventie, iar in realitate aceasta era incriminata. In acest caz faptuitorul a cunoscut doar caracterul ilicit extrapenal, nu si caracterul penal al acesteia. Pentru ca fapta prevazuta de legea penala sa nu-I fie imputabila persoanei care a savarsit-o, aceasta trebuie sa se abtina de la orice conduita ilicita. Numai in mod exceptional este admisa cauza de neimputabilitate a erorii de drept penal in ipoteza in care faptuitorul nu a cunoscut caracterul ilicit (penal ori extrapenal) al faptei sale din cauza unei imprejurari care nu putea fi evitata (eroare invincibila). [C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman. Partea generala, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2014, p. 209]

In ceea ce priveste eroarea de drept penal (…)desi art. 30 alin. (5) C.pen. prevede ca fapta nu va fi imputabila doar daca a fost comisa “..aprecierea caracterului inevitabil (invincibil) se va verifca intotdeauna la cazul concret, raportandu-ne la agent. In niciun caz nu se va putea limita retinerea caracterului invincibil doar la situatiile in care eroarea nu putea fi evitata in mod absolut. (…)
Pentru verificarea caracterului invincibil al erorii, instanta se va apleca atat asupra elementelor legate de persoana agentului (pregatire scolara sau profesionala, domeniul in care isi desfasoara activitatea, mediul socio-cultural din care provine etc.) cat si asupra unor imprejurari obiective care l-ar fi putut induce sau metine in eroare (informatii oferite de autoritatea competenta, o autorizatie administrativa, practica obisnuita a autoritatilor de a tolera un anumit comportament, o jurisprudenta anterioara constanta etc.).[F. Streteanu, D. Nitu, Drept penal. Partea generala, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2014, p. 447]

Infracțiunea de conflict de interese. Eroarea de drept penal – cauză de neimputabilitate. Fapta psihologului, care are calitatea de membru al comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap constituită la nivelul unui consiliul judeţean, de a participa la luarea deciziei privind stabilirea gradului de handicap şi de a semna certificatul de încadrare în grad de handicap pentru mama sa, prin care aceasta a obţinut un folos patrimonial constând în indemnizaţia lunară, bugetul complementar şi indemnizaţia de însoţitor – drepturi prevăzute de Legea nr. 448/2006, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese.
Eroarea de drept penal – cauză de neimputabilitate prevăzută în art. 30 alin. (5) C. pen. – operează numai în ipoteza în care este invincibilă. Nu se află într-o eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei de conflict de interese persoana având calitatea de membru al comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, căreia pregătirea, experienţa profesională şi atribuţiile exercitate în domeniu îi permit să cunoască şi să înţeleagă exact cadrul legal în care trebuie să îşi desfăşoare activitatea, inclusiv prin raportare la rigorile legii penale. [ICCJ, Secţia penală, Decizia nr. 160/A din 5 iunie 2014, www.scj.ro]