Condițiile anulării permisului de conducere. Contestație administrativă admisă

După cum rezultă din Sentinţa penală, reclamantul, a condus un autoturism fără să posede permis de conducere, motiv pentru care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin.1 Cod penal. (…) În baza art. 83 şi art. 84 Cod penal, Curtea de Apel a amânat aplicarea pedepsei închisorii. (…) În cursul procesului penal, dar anterior soluţionării definitive, reclamantul a obţinut permisul de conducere. 

Conform art. 114 alin. 1 din OUG 195/2002, „anularea permisului de conducere se dispune în următoarele cazuri;
f) permisul de conducere a fost obţinut în perioada în care titularul era cercetat sau judecat în cadrul unui proces penal pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, atunci când acesta a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă”.

Pentru a se putea dispune anularea permisului în temeiul art. 114 alin. 1 lit. f din OUG 195/2002 este necesară întrunirea a două condiţii astfel: 1) permisul să fi fost obţinut în perioada în care titularul era cercetat sau judecat în cadrul unui proces penal pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice şi 2) titularul să fi fost condamnat printr-o hotărâre rămasă definitivă.
Deşi prima condiţie este îndeplinită, instanţa reţine că cea de a doua condiţie nu este întrunită, pentru următoarele argumente:
Prin Decizia penală, Curtea de Apel nu a pronunţat condamnarea reclamantului, ci doar a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi a amânat aplicarea acestei pedepse pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani. Doar în măsura în care reclamantul nu respectă obligaţiile stabilite în sarcina sa, comite o altă infracţiune pe durata termenului de supraveghere sau se descoperă săvârşirea anterioară a unei alte infracţiuni, cf. art. 88 şi 89 Cod Penal poate interveni revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei.
Cf. art. 90 din NCP, „(1) persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
(2) Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre”.
Din aceste dispoziţii legale se deprinde ideea că amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o condamnare.
La aceeaşi concluzie, că hotărârea de amânare a aplicării pedepsei nu reprezintă o condamnare se ajunge şi din interpretarea dispoziţiilor art. 17 alin. 2 din NCPC, potrivit cărora „în cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal”.
Rezultă aşadar că, dacă amânarea aplicării pedepsei ar reprezenta o condamnare, legiuitorul nu ar fi făcut referire, în dispoziţiile citate mai sus (art. 17 alin. 2 din NCPC), atât la hotărâri judecătoreşti de condamnare, cât şi la hotărâri judecătoreşti de amânare a aplicării pedepsei. Cele două soluţii, de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei reprezintă cazuri distincte de stingere a acţiunii penale, neputându-se confunda una cu cealaltă întrucât fiecare are consecinţe diferit reglementate de dispoziţiile NCP şi NCPP. (Tribunalul Braşov, Sentinţa civilă nr. 591/2015, portal.just.ro)

Cuvinte cheie: >