În înţelesul art.133 Cod.pr.civ., conflictul de competenţă poate să se ivească numai în situaţia în care se pune problema aplicării unor norme legale, iar nu şi atunci când se pune problema modului de repartizare a cauzelor potrivit unor norme care reglementează măsuri de administrare judiciară.
Conflictul de competenţă poate privi atât competenţa stabilită prin normele cu caracter general cât şi cea stabilită prin norme cu caracter special în referire la secţii sau completuri specializate în sensul art. 35 alin.2, art.36 alin.3 şi art.39 din Legea nr. 304/2004, fiind aplicabile prevederile art.136 Cod.pr.civ. care are în vedere, însă, completuri specializate în materii diferite, a căror competenţă se stabileşte prin legi speciale diferite.
Competenţa instanţelor reprezintă departajarea prerogativelor jurisdicţionale între instanţele judecătoreşti, atât pe verticală (competenţa materială), cât şi pe orizontală (competenţa teritorială) şi este stabilită prin norme cu caracter procedural reglementate în codul de procedură civilă sau în legi cu caracter special.
Astfel, competenţa materială nu se raportează la persoana judecătorilor care intră în constituirea completului, ci nivelul instanţei în ierarhia instanţelor judecătoreşti.
Maniera de distribuire a cauzelor în funcţie de o anumită specializare a magistraţilor în anumite materii sau domenii ale dreptului ţine de organizarea judiciară şi nu reprezintă norme de competenţă în sensul avut în vedere de legiuitor.
Chiar dacă jurisprudenţial departajarea cauzelor în funcţie de domenii se face prin sintagma „competenţa funcţională”, aceasta nu desemnează o departajare a competenţelor în sensul legii de procedură, ci o departajare a cauzelor după specializarea magistratului în anumite domenii, potrivit Legii nr. 304/2004. (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă – Decizia nr. 2288 din 19 septembrie 2014)
În cauză, însă, nu se pune problema competenţei completurilor învestite cu cele două cereri, ambele cereri având ca obiect asigurări sociale şi ambele completuri fiind specializate în această materie.
Problema care se pune în cauză este una privind repartiţia aleatorie din perspectiva aplicării normelor din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin HCSM nr.387/2005, care reglementează această problemă organizatorică.
Repartizarea aleatorie a cauzelor este un principiu legal potrivit art. 11 din Legea nr.304/2004, art.32 alin.6, 53 alin.1, din Legea nr. 304/2004 precum şi art.199 alin.2 teza finală, art.475 alin.1 şi 493 alin.1 Cod.pr.civ., iar art.19 Cod. pr. civ. prevede principiul continuităţii.
Potrivit art. 139 alin.(1) lit.b) din Legea nr.304/2004, prin Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se stabileşte, între altele, şi modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii.
În acest sens trebuie avut în vedere, pe de o parte, că art.95 al.3 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti impune repartizarea cauzei o singură dată.
Pe de altă parte, în practică, se ivesc diferite situaţii particulare care reclamă instituirea unor reguli pentru stabilirea compunerii completului de judecată învestit cu soluţionarea unor cauzei, tocmai pentru a asigura finalitatea repartizării aleatorii şi o singură dată a cauzei.
O astfel de regulă este şi cea instituită de art.96 ind.2 din Regulamentul de ordine interioară potrivit cu care, dacă se constată că pe rolul instanţei există sau au existat cel puţin două cereri formulate de aceeaşi parte, având acelaşi obiect principal si aceeaşi cauză, toate cererile vor fi judecate de către primul complet învestit, dacă cererile nu au fost soluţionate încă, precum si dacă primul complet învestit a luat act de renunţarea la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată, ca nesemnată ori pentru neîndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 194-197 din Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările si completările ulterioare.
Aşadar, aspectele care fac obiectul sesizării de faţă nu constituie un conflict de competenţă, ci se referă la modul de repartizare a unei cereri de chemare în judecată.
În acest sens, trebuie avut în vedere că potrivit art.95 alin.11 din Regulamentul de ordine interioară, încă de la primirea cererii, persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor, trebuie să verifice în sistemul ECRIS dacă există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleaşi persoane, împotriva aceloraşi persoane si având acelaşi obiect, sens în care întocmeşte un referat în care menţionează rezultatul verificării si îl ataşează la dosarul nou-format.
În situaţia în care se constată incidenţa art. art.96 ind.2 din Regulamentul de ordine interioară răspunderea pentru stabilirea modului de repartizare a cauzei revine preşedintelui tribunalului în conformitate cu art.12 alin.(1) lit.l) raportat la art.10 alin.(1) lit. f) din Regulamentul de ordine interioară.
Împrejurarea că, la data repartizării celei de a doua cereri, contrar art.95 alin.11 din Regulamentul de ordine interioară, nu s-a constatat situaţia care se încadrează în prevederile art. 96 ind.2 din Regulamentul de ordine interioară, nu schimbă natura problemei ivite, aceasta rămânând o problemă de administrare judiciară în referire la repartizarea cauzelor, iar nu o problemă de competenţă.
Ca urmare, în mod greşit completul care a formulat sesizarea de faţă a înaintat cauza la Curtea de Apel, considerând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, sesizarea fiind inadmisibilă din perspectiva art.133 şi art.136 Cod.pr.civ. faţă de situaţia de fapt existentă, în sensul că nu se încadrează prevederile legii. (Curtea de Apel Constanța, Hotărârea nr. 1/AS/2015, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: conflict negativ de competenta > masuri de administrare a justitiei > repartizare aleatorie
