„Comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziţie a creditului”, de unde rezultă că obligaţia ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligaţie corelativă obligaţia băncii de a-i pune acestuia la dispoziţie creditul.
Prin urmare, nu este vorba despre un comision de administrare credit, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziţie împrumutatului, comision de altfel reglementat separat pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de părţi în baza convenţiei.
Din lecturarea ansamblului drepturilor şi obligaţiilor părţilor ce îşi au izvorul în contractul încheiat, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligaţiei societăţii bancare de punere la dispoziţie a creditului, respectiv în schimbul contraprestaţiei băncii, o serie întreagă de alte obligaţii şi de contraprestaţii, condiţiile prevăzute în convenţie, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată şi aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligaţii fiindu-i asociată şi obligaţia de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanţiei reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligaţiilor împrumutatului este mult mai mare faţă de ponderea pe care o au obligaţiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă şi din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situaţiei financiare a băncii şi punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului.
În aceste condiţii, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situaţia în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă niciunul.
Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor să fie unul semnificativ.
Cu privire la nesocotirea cerinţelor bunei-credinţe, astfel cum rezultă şi din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză. Or, în condiţiile în care banca avea, la momentul contractării, incontestabil o poziţie de autoritate în negocierea dintre părţi, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influenţeze consimţământul consumatorului la încheierea contractului.
Practic, comisionul de risc nu reprezintă decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiaşi credit, contractat cu o altă societate bancară.” (Tribunalul Vâlcea, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551/2013)
Cuvinte cheie: clauza abuziva > comision de administrare credit > comision de risc > contract de credit > Directiva 93/13/CEE > dobanda > echilibru contractual
