Dezlegare chestiune de drept. Valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal privind cheltuielile de executare întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului

26 septembrie 2016 Drept Civil

În Monitorul Oficial cu numărul 741 din 23 septembrie 2016 a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 15/2016 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 23.057/300/2014 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 371^7 din Codul de procedură civilă de la 1865 coroborat cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, respectiv dacă procesul-verbal de cheltuieli de executare reprezintă titlu executoriu împotriva creditorului şi în alte situaţii decât aceea în care creditorul renunţă la executare şi, în măsura în care reprezintă titlu executoriu, dacă această normă are caracter imperativ sau dispozitiv”

”Asupra dezlegării pe fond a chestiunilor de drept semnalate se reţine că problema de drept a cărei dezlegare se solicită pune în discuţie valoarea de titlu executoriu a procesului- verbal privind cheltuielile de executare întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului din faza executării silite şi valoarea (imperativă sau dispozitivă) a normelor care reglementează această materie.

Cu privire la valoarea de titlu executoriu a procesului- verbal întocmit de executorul judecătoresc împotriva creditorului executării silite, din perspectiva dispoziţiilor art. 371^7 din Codul de procedură civilă de la 1865, corelate cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, pentru a stabili în ce măsură un astfel de proces-verbal poate constitui titlu executoriu şi justifica pornirea urmăririi silite de către executor împotriva creditorului, trebuie distins între cele două categorii de cheltuieli la care face referire art. 371^7 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv cheltuieli avansate în vederea executării şi cheltuieli efectuate cu actele de executare întocmite.(…)

Astfel, cu privire la cheltuielile ce trebuie avansate pentru demararea executării silite, dispoziţiile art. 371^7 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 stabilesc că ele sunt în sarcina părţii „care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită” şi de asemenea că „pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor”.

Totodată, potrivit art. 373^1 alin. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, „în situaţia prevăzută la art. 371^7 alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să îşi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare”. (…)

În ipoteza în care asemenea sume nu sunt avansate de către creditor, iar cheltuielile iniţiale ale executării sunt suportate de către executor, acesta poate întocmi proces-verbal în care să le consemneze şi care să aibă valoarea de titlu executoriu împotriva creditorului, având în vedere dispoziţiile alin. 4 ale art. 371^7 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Conform textului menţionat, „pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, procesul-verbal constituie titlu executoriu”. Or, nedistingând dacă este vorba despre sume avansate pentru demararea executării silite (aflate în sarcina creditorului) ori sume ocazionate de efectuarea executării silite (alin. 2), este evident că sunt avute în vedere, deopotrivă, ambele categorii de cheltuieli după principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Aşadar, spre deosebire de cheltuielile iniţiale de executare care sunt în sarcina creditorului – şi pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor – toate celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la licitaţie ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului.

Citeste mai mult  Excepția de neexecutare a obligațiilor contractuale. Note

Dispoziţia de exceptare cuprinsă în art. 371^7 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865, conform căreia cheltuielile de executare sunt în sarcina debitorului urmărit „afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel”, nu poate avea semnificaţia că doar într-o asemenea ipoteză, a renunţării la executare, creditorul ar datora cheltuieli decât dacă s-ar ignora distincţia între cele două categorii de cheltuieli (avansate şi, respectiv, efectuate cu actele de executare).

În realitate, textul de lege are în vedere situaţia în care creditorul va suporta şi cheltuielile cu efectuarea executării (deci, nu numai avansarea lor), ca o sancţiune a faptului că a demarat o executare de care s-a desistat ulterior. (…)

Tot astfel, prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, conform cărora „executorii judecătoreşti nu pot condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată a onorariului”, nu pot semnifica faptul că nu i-ar incumba creditorului avansarea cheltuielilor în vederea executării silite şi că în cazul neplăţii acestora n-ar putea fi executat silit de către executorul judecătoresc care a avansat respectivele cheltuieli în locul creditorului.

În realitate, textul are un alt obiect de reglementare decât cel al art. 371^7 din Codul de procedură civilă de la 1865 referitor la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal al executorului, aşa încât ele nu se pot suprapune şi nici măcar corela în sensul concluziei că prin necondiţionarea demarării executării silite de plata onorariului executorului ar însemna că partea creditoare nici nu datorează un asemenea onorariu (care, consemnat în procesul-verbal, să constituie titlu executoriu împotriva acestuia).

Semnificaţia dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 constă în aceea că executorul nu poate condiţiona executarea silită de plata onorariului, legiuitorul fiind preocupat să înlăture, prin prevederea menţionată, impedimentul în calea valorificării unei creanţe, dat de starea materială precară a creditorului, care nu ar putea, astfel, demara urmărirea silită a debitorului său rău-platnic. (…)

În acelaşi timp, legiuitorul a exceptat onorariul executorului judecătoresc de la obligaţia plăţii în avans întrucât „acest onorariu se cuvine pentru activitatea prestată ca profesionist liberal, exceptarea neoperând şi în privinţa cheltuielilor necesare actelor de executare iniţiale, care sunt îndeplinite în cadrul serviciului public deservit, fiind de principiu că cel care apelează la un asemenea serviciu trebuie să suporte costurile intervenţiei solicitate”.

De altfel, tranşând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesului-verbal de cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol – referitor la cheltuielile de executare – încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie (alin. 6).

Noile dispoziţii procedurale reglementează expres aşadar aspectul ce rezulta şi din vechea reglementare, dar prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv ale art. 371^7 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu împotriva creditorului.

Citeste mai mult  Renunțarea la judecată. Note din doctrină și jurisprudență

În schimb, cealaltă categorie de cheltuieli, ocazionate de efectuarea executării silite [art. 371^7 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865], sunt în sarcina debitorului (cu excepţia situaţiei menţionate anterior, referitoare la desistarea creditorului de la executare), aşa încât procesul-verbal ce se va întocmi şi care le va consemna va constitui titlu doar împotriva debitorului.

Bineînţeles, şi în ipoteza avansării cheltuielilor, creditorul le va recupera de la debitor, cu rezerva situaţiei insolvabilităţii acestuia din urmă. Pentru o asemenea ipoteză, riscul insolvabilităţii nu poate fi în sarcina executorului, cel care, aşa cum s-a arătat, nu este parte a raportului execuţional, ci participant, organul învestit cu realizarea executării. În schimb, creditorul va putea recupera cheltuielile de la debitor când se va modifica şi va permite starea patrimonială a acestuia.

Concluzionând, în stabilirea părţii raportului execuţional căreia i se poate opune procesul-verbal cu valoare de titlu executoriu, întocmit conform art. 3717 din Codul de procedură civilă de la 1865, trebuie distins între cheltuieli avansate, care cad în sarcina creditorului, şi cheltuieli ocazionate de efectuarea executării, care sunt în sarcina debitorului. Chiar dacă, în final, creditorul recuperează cheltuielile de la debitor, în ipoteza în care nu le avansează, executorul le poate consemna în proces- verbal şi poate porni executarea împotriva acestuia întrucât, pe de o parte, executarea nu reprezintă un serviciu public gratuit, iar, pe de altă parte, executorul nu este obligat el însuşi să suporte şi să avanseze cheltuielile executării.

Aşadar, într-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 371^7 din Codul de procedură civilă de la 1865, pentru a stabili în ce măsură procesul-verbal întocmit poate fundamenta o executare silită a executorului împotriva creditorului şi a aprecia apoi, asupra temeiniciei contestaţiei la executare, instanţa trebuie să lămurească în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul procesului-verbal folosit ca titlu, respectiv dacă este vorba despre cheltuieli ce trebuie să fie avansate de creditor sau de cheltuieli efective de executare, ce se suportă de către debitor. Dispoziţiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 nu au consecinţe sub aspectul caracterului de titlu executoriu al proceselor-verbale menţionate, câtă vreme ipoteza de reglementare a acestui text este diferită – necondiţionarea urmăririi silite de plata avansului onorariului executorului neavând nicio legătură cu valoarea de titlu a procesului-verbal de executare care îşi are sediul materiei în art. 371^7 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Referitor la caracterul normelor (dispozitive sau imperative) care reglementează valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal privind cheltuielile de executare, imprecis formulată sub acest aspect, sesizarea face doar trimitere la posibilitatea părţilor de a deroga de la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal împotriva creditorului, prin convenţia încheiată între executorul judecătoresc şi creditor, şi în ce măsură aceasta ar contraveni caracterului normei legale.

În primul rând, trebuie observat că distincţia între norme imperative şi dispozitive se bazează pe criteriul interesului ocrotit, după cum acesta este de ordin general sau particular. Reglarea, între creditor şi executorul judecătoresc, a modalităţii în care să se facă plata cheltuielilor de executare nu se află în sfera interesului public, pentru că nu este vorba despre afectarea funcţiei publice pe care o exercită executorul, ci doar de plata unor servicii prestate de către acesta.

Citeste mai mult  CCR. Dispoziții privind urmărirea silită a indemnizației pentru creșterea copiilor, neconstituționale

Pe de altă parte, convenţia de care se prevalează părţile în speţă nu conţine nicio derogare de la normele procedurale examinate anterior privind caracterul de titlu executoriu al procesului-verbal întocmit de executor, câtă vreme ea face doar referire la modalitatea în care urmează să fie achitate sumele datorate cu titlu de avans de către creditor. Astfel, părţile convenind un anumit avans al cheltuielilor de executare şi al onorariului, urmând ca restul cheltuielilor să fie recuperate de la debitor pe măsura încasării creanţei, n-au făcut decât să dea expresie dispoziţiilor art. 373^1 alin. 9 coroborate cu art. 371^7 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 referitoare la obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare.

Faptul pretins, că prin convenţie s-ar putea depăşi limita maximă a onorariului permis de lege ori s-ar putea coborî sub limita minimă a acestuia, nu constituie un aspect care să aibă legătură cu caracterul normei care reglementează natura de titlu executoriu a procesului-verbal vizând cheltuielile de executare, câtă vreme textul de lege în discuţie nu face referire la plafoane maximale sau minimale.

Or, nu se poate proceda la calificarea unei norme decât în raport cu scopul şi conţinutul acesteia, iar nu cu referire la alte acte normative (respectiv Legea nr. 188/2000 sau Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006).

Aşadar, prin convenţie nu s-a derogat în niciun fel de la normele procedurale referitoare la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal încheiat de executor.

Premisa eronată de la care se porneşte este aceea că procesul-verbal de cheltuieli nu ar reprezenta titlu împotriva creditorului şi atunci părţile (executorul şi creditorul) nu ar putea să prevadă ele această valoare procesului-verbal, pentru că ar contraveni normei legale.

Nimic nu împiedică, însă, executorul judecătoresc să convină cu creditorul ca toate cheltuielile executării (deci şi cele care ar trebui avansate de acesta) să fie suportate de către debitor, acesta fiind, de altfel, cel care finalmente va suporta, pe criteriul culpei în declanşarea procedurii execuţionale, toate cheltuielile ocazionate de această procedură. Nu este vorba aici despre un interes public, ca să se poată pretinde derogarea de la o normă imperativă, ci de interesul particular al executorului legat de modalitatea în care îşi încasează contravaloarea serviciului prestat.”

În consecinţă:

a) În interpretarea dispoziţiilor art. 371^7 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi a dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, procesul-verbal întocmit de către executor, privind cheltuielile de executare care trebuie avansate de către creditor, constituie titlu executoriu împotriva acestuia.

b) Dispoziţiile art. 3717 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul îşi poate recupera cheltuielile de executare, pe baza procesului-verbal ce constituie titlu împotriva creditorului sau a convenţiei încheiate cu acesta.

Cuvinte cheie: > > >