Acţiunea prin care se urmăreşte consfinţirea înţelegerii părţilor cuprinsă într-un acord de mediere, având ca obiect divorţul prin acordul soţilor, printr-o hotărâre judecătorească de expedient întemeiată pe dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 nu este posibilă, întrucât divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din aceeaşi lege.
”În cauză, părţile au introdus o cerere prin care au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre de expedient care să consfinţească înţelegerea lor, consemnată în Acordul de Mediere (…)
Analizând acordul de mediere anexat, instanţa constată că are ca obiect desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 11 februarie 2009, reluarea numelui avut anterior căsătoriei de către doamna R. I. M., exercitarea autorităţii părinteşti în comun, de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei minorei R. D.-R. la tată şi stabilirea unui program de vizitare a minorei, în favoarea mamei.
Instanţa reţine că acţiunea prin care se urmăreşte consfinţirea înţelegerii părţilor cuprinsă într-un acord de mediere, având ca obiect divorţul prin acordul soţilor, printr-o hotărâre judecătorească de expedient întemeiată pe dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 nu este posibilă, întrucât divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din aceeaşi lege.
În acest sens, printre neînţelegerile dintre soţi care pot face obiectul medierii, menţionate în art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, se numără doar cele privind continuarea căsătoriei, nu si divorţul. De asemenea, divorţul nu figurează printre cauzele limitativ prevăzute de aceeaşi lege a medierii în alin. (11) al art. 64, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient.
Alin. (2) art. 64 al Legii nr. 192/2006 face referire la „înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei”, însă considerăm că face trimitere la înţelegerea cu privire la modalitatea desfacerii căsătoriei, nu la realizarea divorţului în forma acordului de mediere.
O dovadă certă în acest sens o constituie faptul că legea stabileşte că un astfel de acord de mediere nu poate fi depus decât la instanţa competentă să pronunţe divorţul. Spiritul legii este în sensul de a se acorda posibilitatea instanţei care va pronunţa divorţul de a avea în vedere înţelegerea soţilor cu privire atât la modalitatea în care vor divorţa, cât si cu privire la soluţionarea capetelor de cerere accesorii.
Divorţul este o acţiune personală, care priveşte statutul persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din Legea nr. 192/2006. În acest sens, constatăm că în cadrul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se prevăd limitativ neînţelegerile dintre soţi care pot fi soluţionate prin mediere, respectiv:
1) continuarea căsătoriei;
2) partajul de bunuri comune;
3) exerciţiul drepturilor părinteşti;
4) stabilirea domiciliului copiilor;
5) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;
6) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.
Printre acestea nu se numără, aşadar, divorţul, care poate fi dispus doar de instanţă, în condiţiile legii.
Prin urmare, sesizarea instanţei nu poate fi făcută decât printr-o cerere de desfacere a căsătoriei, iar nu printr-o cerere de omologare a acordului de mediere cu privire la divorţul părţilor. Însă, instanţa va putea avea în vedere înţelegerea părţilor cuprinsă în acordul de mediere încheiat, atât cu privire la forma divorţului, cât si cu privire la soluţionarea cererilor accesorii acestuia, în cadrul soluţionării procesului în care a fost legal sesizată cu desfacerea căsătoriei.
Mai mult, în etapa de regularizare a cererii instanţa nu poate interveni, întrucât dacă ar pune în vedere părţilor să îşi precizeze obiectul cererii, ar însemna, de fapt, o solicitare a schimbării obiectului acesteia, ceea ce nu este posibil în această etapă procedurală (obiectul cererii formulate de părţi fiind „consfinţire acord mediere”).
Însă, la soluţionarea cauzei, dacă acordul de mediere priveşte desfacerea căsătoriei, instanţa nu va putea să ia act de acesta, în temeiul art. 438-411 Cod procedură civilă şi art. 59 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006 şi să pronunţe o hotărâre de expedient, având în vedere caracterul personal al cererii, care priveşte statutul civil al părţilor.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa va respinge cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient ca inadmisibilă.” (Judecătoria Ploiești, Sentința civilă nr. 2170/2016, definitivă prin neapelare, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: acord de mediere > actiune personala > divort
